Măria sa, Poezia!

Posted: Ianuarie 25, 2010 in Uncategorized

 

  Rostul Poeziei este să mă arate lumii

aşa cum mă situiez faţă de mine însumi,

faţă de semenii mei şi faţă de Dumnezeu.

        Îmi văd misiunea în măsura în care mă consider Poet (şi, bineânţeles în măsura în care mă consideră alţii la fel), în măsura în care articulez pentru mine însumi (şi, probabil involuntar pentru cititorul meu) un Univers poetic pe care îl prezint semenilor, pe care-l arăt dincolo de lumea empirică relevându-l prin propria-mi conştiinţă şi talent. Rostul meu ca Poet nu este să transmit locuitorilor „Cetăţii” adevărul cum ar putea fi dezvăluită divinitatea în mod natural, supranatural sau prin voinţa unor oameni extrem de credincioşi, aşa cum se întâmplă în civilizaţiile arhaice. Eu, în calitate de Poet, nu mânuiesc  – ca o sabie cu două tăişuri – cuvintele, după reguli date sau impuse, surprinzându-mă posedat (sau obsedat) şi transcendat de actul poetic. Mă consider Poet inspirat, cu gusturi estetice elevate, iar inspiraţia e un har, o graţie. Ispita suprafeţei (a banalităţilor) există, iar „bâjbâirea” prin neânţelesuri şi taine e o povară divină… Exaltarea vine abia după umilirea potenţelor sinelui prin revelaţii care nu pot fi asemuite cu nimic şi care mă fac fericit şi desăvârşit. Tensiunea între corp şi suflet există, iar seninătatea că Divinul deţine controlul absolut nu anulează lupta dintre acceptarea a Tot ce este aşa cum mi s-a impus să cred, sau aşa cum doresc să creez acest Tot în propriul meu Univers… Garanţia este doar că Binele va învinge totdeauna… Poezia este o eternitate a sufletului… Poezia e intangibilitatea raţiunii şi raţiunea intangibilităţii… Poezia e o reminiscenţă afectivă a Celui care a murit pe cruce pentru păcatele noastre… Măria sa, Poezia, e clipa pe care o trăiesc din plin, pe care o percep abia atunci când tăcerea cuvintelor din ea îmi cântă balada împlinirii de sine… Poezia este fel de „a fi” şi nu fel de „a spune”, e mai curând un „modus vivendi” decât un proces în care sunt implicat, este arta pe care o pot dobândi doar dacă neg tot ce am cunoscut până acum… Poezia este un privilegiu… Ea e o abilitate, e nevoia de a-mi trăi viaţa într-un fel cât mai etern posibil, e nevoia de a iubi, inclusiv prin intermediul versurilor fie şi fără rimă… Poezia e vocea sufletului pe care cititorul atent o aude şi-i răspunde… Poezia îşi atinge scopul atunci când lasă urme în cititor, în cititorul care a citit doar titlul şi în cel care, ajungând la punctul final, simte cum îi vibrează corzile sufletului precum vibrează cele ale Universului… Poezia e o Tăcere strigată de îngeri; cântată de corul de heruvimi; urâtă de demoni pentru caracterul eu virgin; slăvită de Dumnezeu pentru înălţarea a tot ce e sfânt… Eu, Poetul, îmi aplic toată puterea raţiunii pentru a confirma şi reconfirma, la fiecare descătuşare lirică a cugetului, această Tăcere  esenţializată şi stabilită într-o perpetuă recunoaştere şi o nesfârşită explorare… Nu pretind să ofer prin mijlocirea poeziei anumite răspunsuri, ci mai degrabă îmi doresc să esenţializez întrebările, astfel încât cititorul să găsească el însuşi pârtiile înţelesului. Căci, dacă nu aş păstra în poezie măcar un semn al mirării, intuit, ascuns sau strigat, atunci m-aş face vinovat de orgoliul de a încerca să cunosc, fără excepţie, toate modulaţiile ascunse ale spiritului… Or, acest merit îi aparţine lui Dumnezeu… Poezia este avântul care îmi lărgeşte neajunsul deplinei cunoaşteri de sine… Poezia e o neobosită căutare de veşnicie…  Ea mă face să reflectez oriunde m-aş afla, să o scriu chiar şi pe scoarţa copacilor, pe vâjâitul toamnelor, pe marginea cerului, pe albia lacului, pe scânteierea fulgerului, sau… în sufletul meu… Aşa cum eu scriu şi trăiesc în poezie aşa şi ea mă scrie în sângele meu cu sângele eternităţii… Poezia sângelui meu e cea mai frumoasă poezie pe care o voi citi vreodată, poezie care îşi despleteşte frumuseţile peste margini de mine… Iar atunci când va înceta să-mi curgă sângele în vene şi să-mi şoptească această veşnică poezie, eu o voi ascunde în razele Soarelui ca El să răzbată la lume odată cu razele versurilor mele, iar cuvintele din ele să înmugurească ca ramurile unui cireş în plină primăvară…  Oriunde aş fi, orice aş căuta, orice aş nega sau accepta – Cuvântul va fi singura clipă care va fi în stare să-mi aducă un zâmbet de veşnicie pe buze şi-n suflet… Poezie suntem cu toţii atâta timp cât respirăm, visăm sau cugetăm. atâta timp cât vieţii îi suntem stăpâni… Iar viaţa este un Templu al Poeziei!

                                                                                                                                                           Iurie PALANCIUC

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s