Mozaicul piesei de teatru

Posted: Iunie 5, 2010 in din suflet culese

 Pe 18 aprilie curent a avut loc premiera spectacolului „Eminescu şi Veronica – în mrejele iubirii”. Cele văzute în lumina rampei mi-au creat impresia că particip de fapt la realizarea  unei opere: şi actorii, şi decorul, şi luminile creau imaginea de basm. Luminile m-au rupt din cadrul realităţii şi mi-au prilejuit revelaţia contactului cu cele cereşti. Acţiunea în sine, frumuseţea şi nobleţea decorului mi-au răvăşit fantezia, muzica şi actorii, parcă pogorâţi din ceruri, mi-au dăruit lumina generatoare de frumos şi de viaţă.

Dar, să le luăm pe rând:

REGIZORUL Dumitru Mircea este unul dintre autorii care preia temele eterne ale literaturii universale (cuplul, destinul, absurdul, alienarea, moartea etc.) încumetându-se să spargă tiparele. Fiind şi autorul piesei, nu a cedat nimic din magia cuvântului şi a naraţiunii: unde era nevoie de duioşie, duioşie era, unde gravitate, gravitate a fost; apoi a ştiut să potenţeze textul, să scoată în evidenţă actorii, asta ca să satisfacă aşteptările publicului de cele mai deseori elevat, dornic de spectacole născute din suflet.

TEXTUL. Autorul a ales momentul esenţial al existenţei omului de geniu – Dragostea! Este o încercare destul de reuşită de a scrie o piesă cu  acest subiect – pe cât de fin, pe atât de delicat. Personajul principal – “titanul poeziei româneşti” – cu o fineţe şi inteligenţă vădită de om de geniu se află în pragul dintre “a fi şi a nu fi”. Problema nu este cea a negustorului de scris, ci a omului aflat sub presiunea de a-şi irosi timpul pentru fleacuri. În esenţă, este strivit de povara geniului într-o societate meschină.  

ACTORII: Dumitru Mircea a optat pentru actori tineri care nu sunt realizaţi pe deplin, care simt şi joacă rolul cu o înverşunare sensibilă, cu dăruire de sine, cu măiestrie actoricească ce nu poate fi deprinsă la nici un fel de şcoli de actorie.  Dar nu toţi actorii din echipă au avut de ales. Până la urmă, aceasta este condiţia acestui tip de artist. Spre deosebire de scriitori, de pictori, de compozitori, care au libertatea absolută să scrie, să picteze, să compună ce vor şi ce le convine, actorul, dacă vrea să urce pe scenă, trebuie să se pună la dispoziţia regizorului. Altfel, poate să stea mult şi bine pe banca de rezervă. Şi aşa se face că în acest spectacol actorii precum Crina Popescu şi Eugen Matcovschi (Veronica şi Eminescu) – actori cu o senzualitate naturală ce transcende rolul jucat cu o maturitate şi inteligenţă scenică stăpânite cât se poate de bine, îţi creează impresia că nu sunt decât nişte păsări cereşti, fiecare cu câte o aripă, ce se pot înălţa spre templul iubirii şi al fericirii doar dacă îşi vor uni destinele …

SCENOGRAFIA: Mihai Răcilă dovedeşte că este capabil să ofere orice spaţiu de joc, de la cel fantastic la cel real. Ar mai fi de remarcat că atât decorul, cât şi  recuzita nu sunt făcute din economie din punct de vedere financiar; avem de-a face cu un spectacol costisitor. Nu în ultimul rând, aceste piese de mozaic fac spectacolul şi mai atrăgător.

COLOANA SONORĂ: Tânărului şi talentatului compozitor Vitalie Rotaru i-a reuşit de minune să îmbine textul cu muzica. Sunt mândru că-mi este prieten şi după câte cunosc, nu este pentru prima oară când a lucrat asupra unei coloane sonore. Cu părere de rău, nu am auzit alte lucrări de acest gen, însă muzica compusă pentru spectacolul “Eminescu şi Veronica – în mrejele iubirii” m-a impresionat. Niciodată n-aş fi crezut că melodia te poate face să vezi cu “ochii minţii” cele mai minunate culori, să rămâi plăcut înfiorat, să te podidească lacrimile atunci când te aştepţi cel mai puţin la asta, să rămâi uluit că mai stai cu picioarele pe pământ atunci când privirile-ţi stau rătăcite în adâncul cerului albastru. Şi toate acestea nu ar fi fost o parte dintr-un tot întreg fără de text, lumini, decor, jocul actorilor …

Măria Sa PUBLICUL este partenerul indispensabil al spectacolului. Vreau să cred că după premieră impresiile vor fi cele mai diverse. Din câte se ştie, fiecare om îşi educă anumite calităţi estetice şi nu cred că aş putea convinge pe cinefili să lase ronţăitul floricelelor de porumb în sălile întunecoase ale cinematografelor şi să dea busna în sălile teatrelor pentru a-şi împrospăta sufletele cu apa limpede a unui spectacol. Dar, să lăsăm timpul să le aranjeze pe toate la locul lor. 

Iurie PALANCIUC

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s