„BOTEZAT CU LUMINĂ” – scurtă incursiune critică

Posted: Iulie 4, 2010 in din suflet culese

  Edmund de Goncourt spunea, referindu-se la poeţi, că „sunt oameni care înalţă o scară spre o stea şi se urcă pe ea în timp ce cântă la vioară” deci nu un simplu maestru al cuvintelor, ci un cuceritor, un erou al proiecţiei sinelui, dar şi un artist. L-am citat pe scriitorul francez nu întâmplător, ci pentru că aş reuşi prin cuvintele de mai sus  să caracterizez o bună parte a poeţilor contemporani ce îi cunosc şi să întocmesc şi o emblemă pentru tînărul poet Iurie Palanciuc. Pot garanta cu propria conştiinţă că Palanciuc şi-a înălţat scara. O scară solidă.

   În cele ce urmează intenţionez să intervin cu o scurtă privire de ansamblu asupra cărţii „botezat cu lumină”, lansată în toamna anului trecut şi în special cu o critică succintă asupra unor versuri cuprinse aici. „Ca un prizonier/ printre frânturi de imagini/ îţi văd faţa/ crăpată de seceta însingurării mele…” aşa s-ar identifica eul liric al operei lui Palanciuc, versurile de mai sus fiind, după mine, mai mult decît cîntarea unei stări meditative, ba chiar o tentativă de a aduna din cuprinsul întregii sale fiinţe scriitoriceşti, metafora unei ars poetica pe măsura forţei proprii. Poetul e un prizonier, un dezvăluitor, un contemplator şi în cele din urmă un singuratic. Tema însingurării este de fapt una dintre cele mai bineplăcute poetului, în aluatul poeziei sale dospind ici-colo o strofă, un vers, o metaforă care să amintească cititorului forma de existenţă  (poate mai bine zis forma de autoidentificare) a ceea ce vom numi “poetul din sine”.  În “botezat cu lumină” îl aflăm pe Palanciuc aşa cum l-a învrednicit Dumnezeu să ni se descopere, cu o dimensiune oceanică a sufletului: ba alintînd ciocârlii şi rîndunici, ba cu iubita de mînă numărând făcliile cerului nocturn, ba dezlegînd misterele geniului, în călătoriile dintre Iad şi Rai şi în cîte şi mai cîte ipostaze cultivatoare de frumos. Inspirat din Eminescu, Vieru, Blaga, Stănescu, Druţă şi alţii, autorul se înalţă la o sensibilitate uimitoare a versului, a metaforei, a trăirii. Caracterizîndu-se el însuşi ca un om foarte sensibil, reuşeşte să creeze versuri de o fineţe extremă “Plânge mireasma cu floarea din meri”, încît nu e de ajuns să fii foate talentat ca să scrii “În bezna de scrum şi de fum/ a lăsat un urmaş lumânarea/ răcoarea luminii i-o păstrează/ grăuntele de ceară rămas…” ci şi foarte sensibil. Grăuntele de ceară- urmaşul unei lumânări… E ceva nemaiîntîlnit !

   Una pe alta se depăşesc extremele în poeziile lui Palanciuc. „Coboram scările Raiului” este o poveste în vers liber despre soarta omului de pe pământ, care prin puterea imaginaţiei lui realizează un ciclu de atîrnare între Eden şi Iad. Respins de ambele sălaşuri, eul liric se află în interminabila căutare a locului meritat, iar punctul culminant al lucrării înglobează două momente-cheie, foarte iscusit expuse de autor: în Iad rugul cel veşnic aducător de chin este stins şi prin asta necuraţii întristaţi, iar la poarta Raiului îngerul vine să „probozească” neatenţia prin care sufletul rătăcitor a redat şansa celor din Infern, uitînd să ia cu el scînteia de la care se va fi aprins focul etern. Coborîrea şi urcarea devin aici imagini-simboluri, cu o puternică conotaţie biblică. Autorul reuşeşte să „picteze” un Iad mult mai trist decît se obişnuieşte a crede, un Iad unde aşteptarea şi scrumul sunt chinuri absolute, un Iad unde o scînteie de foc ar veni ca o salvare pentru cei sortiţi Gheenei. (Paradoxal parcă, dar foarte original!).

   O imagine colosală ca şi proporţie în poezia lui Palanciuc este cea a ciocîrliei, pasărea-făptură care sub peniţa poetului capătă, inclusiv prin personificare („Cum, Doamne, de trează/ târziu, pe la miezul de noapte,/ ea-ntreabă izvoare şi stele/ de poate s-adune scânteia/ din care iau naştere ele?”), un rol aproape mesianic, devenind din pasăre neadormită- umbră, văzduh, odihnă, mamă şi patrie. În poezia „Ciocîrlia” ne situăm în faţa unor figuri de stil proprii mai mult expresionismului clasic, aici încă în prima strofă, ciocîrlia devenind simbol al genezei universale, odată cu naşterea ei ciocnindu-se (în uzul rural, „a se ciocni” comportă sensul de „a se cloci”, „a se naşte”) cerul, văzduhul şi glia. Universalitatea este o caracteristică clară pe care poetul o acordă acestei vietăţi şi pe care, apelînd la o metaforă  superbă prin imaginea produsă, o numeşte „obraz de zare măreaţă”.

   Cu un profund simţ al esteticului, Palanciuc scrie pe o „muzică” continuă, astrală, sferică, dar pe game diferite. În culegerea de versuri de faţă, ne delectăm cu lucrări cu prozodie diversă, versul liber fiind, după cum putem conchide, preferinţa autorului. Ritmul şi muzicalitatea însă nu dispare absolut deloc, ci răbufneşte din plin, la fel ca în poeziile cu rimă şi ritm uşor cadenţat: „În palma ta cresc pomii…”, „Amintire din copilărie”, „Stau cu tata la sfat”, etc. Piciorul de vers bisilabic, frecvent întîlnit în poezia lui I. Palanciuc, mai ales în versurile în care se cîntă fiinţa mamei, a iubitei, a naturii, creează senzaţia unei simfonii serale, sentiment propriu şi în cazul lecturii poeziei vierene. La nivel fonetic, poezia tînărului poet se remarcă prin abundenţa de vocale deschise care facilitează mult citirea (şi memorarea) textelor. Respectînd o oarecare succesiune a gîndurilor şi trăirilor sale, poetul creează o operă amplă, cu tangenţe bine evidenţiate ale liricii peisagistice, cu nuanţe clare de pastel, odă, idilă şi lirică meditativă. Patriotismul şi credinţa în Dumnezeu sunt relevate aproape pretutindeni în „botezat cu lumină”, în numele acestor sentimente Palanciuc îşi îngăduie să ardă pînă la scrum sau să se arunce în cea mai grea luptă posibilă- lupta cu sine însuşi.

   Iubirea este, probabil, cel mai utilizat lexem-simbol în cartea poetului, diferitele ipostaze în care este „obligat” să trăiască acest sentiment, acordînd o doză considerabilă de originalitate modului său de a cînta iubirea. La Palanciuc, iubirea are palme albastre şi poartă coroniţă de nuferi sălbatici pe lacuri nocturne. Pentru îndrăgostiţii de frumos, opera acestuia este o recomandare obligatorie. De la strofe închinate dragostei, eternului, sacrului şi frumosului, pînă la meditaţii despre eul omului de creaţie, poezia sa înalţă, place şi inspiră.

  Tăcerea lui Iurie Palanciuc este una caldă, chiar dacă posedă toate etichetele unei tăceri obişnuite, totuşi în rîndurile poeziei sale, autorul ne destăinuie faţa tămăduitoare a tăcerii, o tăcere din care rodeşte înţelepciunea şi frumosul. Dacă îl doare dorul de mamă, o va spune încet, aproape tăcut în versuri cu esenţă, cu mesaj. Dacă îl apasă păcatul- va scrie elegii în culorile scrumului tomnatic, iar dragostea şi durerea de ţară o va fi tăcînd în cel mai sublim mod: scriind.

    Să ne scrii dragă Iurie şi în continuare şi să te învrednicească Dumnezeu de gînduri frumoase şi de-acu încolo, pentru că oriunde şi oricând, să ştii, se vor afla suflete care vor dori mereu să te asculte „tăcînd”, aşa cum ştii doar tu „să taci”.

Vitalie JEREGHI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s