Archive for the ‘din suflet culese’ Category

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Останусь снаружи этого мира,

где не нужно мечтать,

стремиться к чему-то не надо,

да и вряд ли захочется что-то менять,

когда все надоело, надоело страдать…

 

И пройдя много миль по долине пустынной,

возвращаться к тому, от чего я сбежал …

Нету смысла быть растерзаным болью

от того, что не понятым был…

 

Все что было вернуть невозможно,

все что будет неведомо нам.

Быть рабом своей боли не стану

и с колен я давно уже встал…

Останусь снаружи этого мира …

 

O NOUĂ VIZIUNE

Posted: Septembrie 1, 2011 in din suflet culese

              Cine sunt ?… Sunt oare robul acestei libertăţi ce o numim viaţă pe care o trăiesc reflectînd asupra menirei, dezghiocînd grăuntele existenţei ?… Sunt oare robul unor iluzii, încleştat în păenjenişe de sentimente, trăiri şi retrăiri ?… După atîtea sforţări de a încerca să-mi descătuşez cugetul, de fiecare dată las în jos neputincios mîinile şi mă dau bătut fiindcă, ca să vezi, nu am fost auzit şi înţeles corect de cei din jur…

           Veşnic e doar sufletul, iar eu duc în spate povara înţelepciunii crezînd că mă voi mîntui şi mă voi elibera prin existenţa trupului. Adevărata existenţă, cunoaştere, eliberare de cuget e SUFLETUL ! Eternitatea nu mai e ceva de nepătruns odată ce sufletul din mine e însăşi imensitatea ! Nu-mi mai pun cătuşe cugetului, voi lăsa gîndul să zboare ! În lupta cunoaşterii de sine, eu însumi sînt putere şi desăvîrşire ! Am tot dreptul şi toată libertatea de a  pătrunde înţelepciunea existenţei ! În calea cunoaşterii de sine eu însumi îmi sunt profet, şi doar eu sînt în stare de a face o alegere ! Te-ai gîndit vreodată pe care drum îl alegi tu ? …

            Mereu mă răţoiesc arătîndu-mi atotputernicia fără a şti ce mi-a pregătit soarta … pot oare să rezist unei eventuale lovituri sperînd că forţele pe care le am îmi vor ajunge ? Oriunde aş încerca să mă ascund de soartă în această lume ea oricum mă găseşte şi-mi şopteşte la ureche că e timpul să îndeplinesc ceea ce mi-a fost predestinat. Drumul sorţii fiecare şi-l alege singur. Sînt în stare şi am tot dreptul să-mi făuresc propriul destin şi propria cale aşa cum îmi convine şi aşa cum îmi şopteşte intuiţia. Predistinarea mea este de a mă perfecţiona fizic şi spiritual, viaţa e doar o punte de trecere aflîndu-mă pe care, mă străduiesc din răsputeri să nu cad în vîltoare sau să nu fiu dus cumva de valul nedreptăţilor şi a neadevărului. Veşnicile întrebări: Ce caut de fapt pe pămînt? De ce mi se dă viaţa şi moarte? sînt oare nedescifrabile? Îmi ţin de frîu gîndurile , forţa cugetului care e de neînchipuit, doar prin simplul motiv că sunt şi că gîndesc îmi stă în putere orice. Puterea cuvîntului şi a gîndului sînt de neînchipuit.

           Ce este în fine un OM ? Un instrument prin intermediul căruia Marele Univers îşi păstrează echilibrul, echilibrul dintre bine şi rău, viaţă şi moarte, existenţă şi inexistenţă ? Inexistenţa ca şi întunericul e o latură a morţii, dar moartea e dată ca ceva rău şi de neperceput doar pentru aceea ca să înţeleg că puterile mele nu sînt destule pentru a o birui. Şi moartea este un instrument al existenţei. Oare într-adevăr sînt atît de neputincios în faţa morţii ?  Moartea mă sperie doar prin prezenţa ei peste tot. Ceea ce se află în interiorul trupului e un instrument în mîinile Atotputernicului Univers. Un echilibru se poate păstra doar dacă se păstrează simultanietatea vieţilor trăite pe pămînt. Cineva se naşte cineva moare.

             Filozofii din toate timpurile au tot încercat să afle care e rostul vieţii, care e sensul ei ? De multe ori prefer să nu mă gîndesc la asta şi pur şi simplu îmi duc existenţa de zi cu zi fără a mă gîndi la ceva. Viaţa în sine este ceva efemer aşa cum e şi moartea. Murind sufletul îşi recapătă libertatea, atunci el se poate renaşte în ceva rău sau în ceva bun, în melodie sau în ură, ranchiună sau război. Patima acestor două extreme o avem fiecare în suflet. Gîndul, sufletul, viaţa e oare tot ce avem mai scump şi e tot de ce avem nevoie pentru a înţelege existenţa ? Cine oare sînt cei care răsfoiesc Cartea Cărţilor Universului unde sînt ascunse toate adevărurile şi pe care le poate citi doar cel mai demn dintre oameni ?

 

S-A STINS IUBIREA…

Posted: August 27, 2011 in din suflet culese

Suntem în doi, în doi suntem acum

Şi-ar fi puţin să-ţi spun că te iubesc

Nu te-nţeleg ce cauţi pe-un alt drum

Sunt clipe dulci ce dulce ne unesc…

 

Se zbate-n piept rănită inima

Că nu mă vezi şi nu vrei să mă ştii

Te-am meritat eu oare-n viaţa mea

De ce să pleci, te rog să mai rămâi…

 

S-a stins iubirea iartă-mă din nou

Sărutul tău şoptitu-mi-a că pleci

Al meu destin legat e de al tău

Şi  nu-i atât de simplu să-l dezlegi…

 

Un fragment din melodie. Compozitorul fiind „Tadeus” Ilie Gorincioi, textul îmi aparţine.

http://youtu.be/Yv43pMMEDbM

SOARELE NOPŢII

Posted: August 27, 2011 in din suflet culese

 Toţi muşchii sunt încordaţi până la refuz… toţi muşchii minţii. Nu există extreme decât cele pe care mi le pun atunci când am ochii deschişi, nu şi atunci când sunt închişi, limite nu există atâta timp cât există dorinţa de a fi liber… Am revelaţia ca-mi stă în putere orice, şi că pot trăi aşa cum îmi convine fără a-mi pune bariere în nimic, nici în ale scrisului, gândirii, ambiţiei de a-mi elibera raţiunea… Nu pot să neg faptul că nu sunt ambiţios, este un lucru normal cred, şi, puţin probabil că ar fi cineva care s-ar lăuda că nu ar suferi de o asemenea boală, or fără ambiţii nu realizezi nimic. Cu toate că şi ea nu e decât un fir de păenjeniş de care cred unii că îmi stă prins cugetul iar eu strig de acolo ca din gura de şarpe gânduri aberante sau … geniale.  Mă simt EU când pot rămâne simplu, fără să stau ore în şir tachinat de idei care nu-mi ies din cap până nu mă impun să le înşiri pe o hârtie ca nu cumva să le uit, sau să privesc feţele celor care ar dori să mă înţeleagă sau să-mi dea o diagnoză… Aşa se crede că aş fi deosebit de alţii, dar nimic mai deosebit nu este decât felul de a semăna măcar cu cineva – fapt ce este imposibil; pe cât de unic sunt şi oricât de diferit tind să fiu rămân ceea ce sunt de fapt pentru mine însumi – Liber de a nu mai fi obligat să gândesc aşa cum doresc alţii pentru a fi remarcabil…

     Vreau să zbor doar în versuri, vreau să plâng doar cu lacrimi, vreau să am aripi de înger, vreau să nu-mi mai fie frică de mine însumi…

PICĂTURI DE SUFLET

Posted: August 25, 2011 in din suflet culese

„Puterea Omului nu este doar adevărul de a fi veşnic

prin proriul suflet, ci şi posesia harului de a-şi crea

fericirea şi de a se desăvârşi

prin descifrarea intimităţii propriilor gânduri…”

Mottoul cărtii „Botezat cu lumină” editata recent. Reamintesc ca aceasta carte a fost livrata cu amabilitate de editorul meu, Dumitru Mămăligă, tuturor bibliotecilor şi librăriilor din ţărişoara noastră, unde o puteţi găsi şi, daca o să aveţi plăcere şi timp, s-o şi răsfoiţi.

Un reportaj realizat la lansarea carţii de catre reporterul TV7 îl puteţi viziona accesând linkul de mai jos.

 http://youtu.be/dRc_GMvylN8

Va mai propun să vedeţi şi coperta cărţii:

Iurie_Palanciuc_BOTEZAT_CU_LUMINA

Despre ARTĂ

Posted: Iulie 4, 2010 in din suflet culese

                                       Bine v-am regăsit, dragi prieteni !

           Din toate câte se întâmplă pe lume, consider Arta cel mai dumnezeesc lucru. Nu e din motivul că momentul creaţiei ar apărea doar în clipe de pietate ci pentru că ne face pe noi să ne simţim nişte dumnezei… O fi pretenţioasă această frântură de gând însă, cu cât mai mult evităm un adevăr cu atât mai mult suntem atraşi de taina lui. Or, tot ce e ascuns, mai devreme sau mai târziu va ieşi la iveală – acesta şi este rolul artei – a scoate la iveală ceva ce va uimi prin originalitate, prin profunzimea abordării, prin tenacitate şi poate chiar prin sacrificiu. Deosebitul critic şi renumitul om de cultură, Titu Maiorescu, spunea: „…cultura, în orice ram al ei s-ar afla, trebuie să cuprindă ceva ce nu a fost până atunci în viaţa publică a acestui popor…”.

Un frumos îndemn blagian spune aşa: „Sapă, frate, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă”, un îndemn care, la părerea mea, trebuie să ne însoţească în toate activităţile zilnice, dar, mai ales, în ceea ce ţine de creaţia artistică propriu-zisă. Noi, tinerii, suntem meniţi să schimbăm lumea, iar atunci când vine vorba de poezie, naraţiune, cântec, mereu suntem ghidaţi de întrebări precum: Ce vrem să spunem? Ce divulgăm sau ce tăinuim ? Suntem în corelaţie cu esteticul şi adevărul, sau cu ficţiunea?.., întrebări-piloni care ne ajută în aprofundarea studiului asupra artei în sine şi nu numai. Avalanşa de trăiri şi sentimente îndeamnă orice suflet creator să ia condeiul sau pensula pentru a-şi demonstra talentul, aşa a fost mereu şi, această ordine a lucrurilor nu poate fi schimbată, spre marea noastră fericire.

Doresc tuturor celor aflaţi pe cărările Artei inspiraţie şi multă răbdare şi îi  îndemn să nu părăsească niciodată făgaşul creaţiei !

        Cu cele mai bune gânduri, amicul vostru dintotdeauna,

                                                                                                   Iurie PALANCIUC.

  Edmund de Goncourt spunea, referindu-se la poeţi, că „sunt oameni care înalţă o scară spre o stea şi se urcă pe ea în timp ce cântă la vioară” deci nu un simplu maestru al cuvintelor, ci un cuceritor, un erou al proiecţiei sinelui, dar şi un artist. L-am citat pe scriitorul francez nu întâmplător, ci pentru că aş reuşi prin cuvintele de mai sus  să caracterizez o bună parte a poeţilor contemporani ce îi cunosc şi să întocmesc şi o emblemă pentru tînărul poet Iurie Palanciuc. Pot garanta cu propria conştiinţă că Palanciuc şi-a înălţat scara. O scară solidă.

   În cele ce urmează intenţionez să intervin cu o scurtă privire de ansamblu asupra cărţii „botezat cu lumină”, lansată în toamna anului trecut şi în special cu o critică succintă asupra unor versuri cuprinse aici. „Ca un prizonier/ printre frânturi de imagini/ îţi văd faţa/ crăpată de seceta însingurării mele…” aşa s-ar identifica eul liric al operei lui Palanciuc, versurile de mai sus fiind, după mine, mai mult decît cîntarea unei stări meditative, ba chiar o tentativă de a aduna din cuprinsul întregii sale fiinţe scriitoriceşti, metafora unei ars poetica pe măsura forţei proprii. Poetul e un prizonier, un dezvăluitor, un contemplator şi în cele din urmă un singuratic. Tema însingurării este de fapt una dintre cele mai bineplăcute poetului, în aluatul poeziei sale dospind ici-colo o strofă, un vers, o metaforă care să amintească cititorului forma de existenţă  (poate mai bine zis forma de autoidentificare) a ceea ce vom numi “poetul din sine”.  În “botezat cu lumină” îl aflăm pe Palanciuc aşa cum l-a învrednicit Dumnezeu să ni se descopere, cu o dimensiune oceanică a sufletului: ba alintînd ciocârlii şi rîndunici, ba cu iubita de mînă numărând făcliile cerului nocturn, ba dezlegînd misterele geniului, în călătoriile dintre Iad şi Rai şi în cîte şi mai cîte ipostaze cultivatoare de frumos. Inspirat din Eminescu, Vieru, Blaga, Stănescu, Druţă şi alţii, autorul se înalţă la o sensibilitate uimitoare a versului, a metaforei, a trăirii. Caracterizîndu-se el însuşi ca un om foarte sensibil, reuşeşte să creeze versuri de o fineţe extremă “Plânge mireasma cu floarea din meri”, încît nu e de ajuns să fii foate talentat ca să scrii “În bezna de scrum şi de fum/ a lăsat un urmaş lumânarea/ răcoarea luminii i-o păstrează/ grăuntele de ceară rămas…” ci şi foarte sensibil. Grăuntele de ceară- urmaşul unei lumânări… E ceva nemaiîntîlnit !

   Una pe alta se depăşesc extremele în poeziile lui Palanciuc. „Coboram scările Raiului” este o poveste în vers liber despre soarta omului de pe pământ, care prin puterea imaginaţiei lui realizează un ciclu de atîrnare între Eden şi Iad. Respins de ambele sălaşuri, eul liric se află în interminabila căutare a locului meritat, iar punctul culminant al lucrării înglobează două momente-cheie, foarte iscusit expuse de autor: în Iad rugul cel veşnic aducător de chin este stins şi prin asta necuraţii întristaţi, iar la poarta Raiului îngerul vine să „probozească” neatenţia prin care sufletul rătăcitor a redat şansa celor din Infern, uitînd să ia cu el scînteia de la care se va fi aprins focul etern. Coborîrea şi urcarea devin aici imagini-simboluri, cu o puternică conotaţie biblică. Autorul reuşeşte să „picteze” un Iad mult mai trist decît se obişnuieşte a crede, un Iad unde aşteptarea şi scrumul sunt chinuri absolute, un Iad unde o scînteie de foc ar veni ca o salvare pentru cei sortiţi Gheenei. (Paradoxal parcă, dar foarte original!).

   O imagine colosală ca şi proporţie în poezia lui Palanciuc este cea a ciocîrliei, pasărea-făptură care sub peniţa poetului capătă, inclusiv prin personificare („Cum, Doamne, de trează/ târziu, pe la miezul de noapte,/ ea-ntreabă izvoare şi stele/ de poate s-adune scânteia/ din care iau naştere ele?”), un rol aproape mesianic, devenind din pasăre neadormită- umbră, văzduh, odihnă, mamă şi patrie. În poezia „Ciocîrlia” ne situăm în faţa unor figuri de stil proprii mai mult expresionismului clasic, aici încă în prima strofă, ciocîrlia devenind simbol al genezei universale, odată cu naşterea ei ciocnindu-se (în uzul rural, „a se ciocni” comportă sensul de „a se cloci”, „a se naşte”) cerul, văzduhul şi glia. Universalitatea este o caracteristică clară pe care poetul o acordă acestei vietăţi şi pe care, apelînd la o metaforă  superbă prin imaginea produsă, o numeşte „obraz de zare măreaţă”.

   Cu un profund simţ al esteticului, Palanciuc scrie pe o „muzică” continuă, astrală, sferică, dar pe game diferite. În culegerea de versuri de faţă, ne delectăm cu lucrări cu prozodie diversă, versul liber fiind, după cum putem conchide, preferinţa autorului. Ritmul şi muzicalitatea însă nu dispare absolut deloc, ci răbufneşte din plin, la fel ca în poeziile cu rimă şi ritm uşor cadenţat: „În palma ta cresc pomii…”, „Amintire din copilărie”, „Stau cu tata la sfat”, etc. Piciorul de vers bisilabic, frecvent întîlnit în poezia lui I. Palanciuc, mai ales în versurile în care se cîntă fiinţa mamei, a iubitei, a naturii, creează senzaţia unei simfonii serale, sentiment propriu şi în cazul lecturii poeziei vierene. La nivel fonetic, poezia tînărului poet se remarcă prin abundenţa de vocale deschise care facilitează mult citirea (şi memorarea) textelor. Respectînd o oarecare succesiune a gîndurilor şi trăirilor sale, poetul creează o operă amplă, cu tangenţe bine evidenţiate ale liricii peisagistice, cu nuanţe clare de pastel, odă, idilă şi lirică meditativă. Patriotismul şi credinţa în Dumnezeu sunt relevate aproape pretutindeni în „botezat cu lumină”, în numele acestor sentimente Palanciuc îşi îngăduie să ardă pînă la scrum sau să se arunce în cea mai grea luptă posibilă- lupta cu sine însuşi.

   Iubirea este, probabil, cel mai utilizat lexem-simbol în cartea poetului, diferitele ipostaze în care este „obligat” să trăiască acest sentiment, acordînd o doză considerabilă de originalitate modului său de a cînta iubirea. La Palanciuc, iubirea are palme albastre şi poartă coroniţă de nuferi sălbatici pe lacuri nocturne. Pentru îndrăgostiţii de frumos, opera acestuia este o recomandare obligatorie. De la strofe închinate dragostei, eternului, sacrului şi frumosului, pînă la meditaţii despre eul omului de creaţie, poezia sa înalţă, place şi inspiră.

  Tăcerea lui Iurie Palanciuc este una caldă, chiar dacă posedă toate etichetele unei tăceri obişnuite, totuşi în rîndurile poeziei sale, autorul ne destăinuie faţa tămăduitoare a tăcerii, o tăcere din care rodeşte înţelepciunea şi frumosul. Dacă îl doare dorul de mamă, o va spune încet, aproape tăcut în versuri cu esenţă, cu mesaj. Dacă îl apasă păcatul- va scrie elegii în culorile scrumului tomnatic, iar dragostea şi durerea de ţară o va fi tăcînd în cel mai sublim mod: scriind.

    Să ne scrii dragă Iurie şi în continuare şi să te învrednicească Dumnezeu de gînduri frumoase şi de-acu încolo, pentru că oriunde şi oricând, să ştii, se vor afla suflete care vor dori mereu să te asculte „tăcînd”, aşa cum ştii doar tu „să taci”.

Vitalie JEREGHI