Descendent din Eminescu şi Vieru, după propria sa destăinuire, dar şi din Stănescu şi din alţi autori, Iurie Palanciuc are ce are cu firul de iarbă. Întâi pentru că evidenţiază într-o confesiune plasată în prefaţă (Cuvântul editorului) spusele înţelepte ale marelui nostru înaintaş „… ci trăieşte, chinuieşte / şi de toate pătimeşte / ş-ai să-auzi cum iarba creşte” (Iurie Palanciuc, Botezat cu lumină, Chişinău, Editura Ancestralia, 2009, pag. 4), în al doilea rând – pentru că şi în poezia titulară cu un moto din Stănescu reapare aceeaşi mirifică plantă („Numai iarba ştie gustul pământului…”, pag. 61) şi – în rândul al treilea – tânărul aspirant la gloria de scriitor se vede şi chiar se prezintă nouă, cititorilor, botezat cu lumină, asemeni firului de iarbă, care numai după ce primeşte acest botez, „întinereşte faţa pământului, / iar prin rădăcinile suave / îi înfloreşte-n adâncuri / lanuri de flori…” şi „îi spune cerului povestea seminţei / luată în ciocuri de vânturi / şi dusă-semănată pe-o creastă de deal / de unde se vede mai bine / când se apropie ploaia…”.
Botezat cu lumină ar fi un atribut pe lângă o sămânţă capabilă de încolţire, creştere, rodire, ceea ce n-ar fi rău sau puţin pentru un poet care – iată – a… încolţit. Însăşi poezia titulară, transcrisă aici în întregime, cu tot cu motoul atât de potrivit, dovedeşte o gândire adâncă a autorului şi o expresie metaforică aleasă a mesajului poetic. Or, Iurie Palanciuc parcă nu s-ar mulţumi cu atât. Într-o poezie imediat următoare după confesiunile Lui Eminescu şi Lui Grigore Vieru, ambele în adevăr întipăritoare prin temeritatea angajărilor învăţăcelului de azi, Iurie Palanciuc zice (prin eul liric al miniaturii M-am dezbrăcat de sine…): „… şi-am alergat spre zare, / sorbind apele-i vii, / mi-am botezat sufletul cu veşnicie…”.
Într-un sens adânc toţi suntem veşnici în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu cu vorba şi, mai ales, cu fapta. Eul liric al poeziei lui Iurie Palanciuc crede că i-i suficientă o premisă pentru a se boteza cu veşnicie: „M-am dezbrăcat de sine / pentru a sugruma în neştire / mugurul lăcomiei şi al invidiei…”. La care am adăuga că e bună premisa, nu e rea nici miniatura pe care – iată – am citat-o spre cunoştinţa eventualului cititor, dar… care sunt calităţile artistice în stare să-i asigure oricărui autor veşnicia râvnită?
Deocamdată apreciem dorinţele / aspiraţiile exteriorizate de Palanciuc în confesiunea Lui Eminescu: „… Fă-mă demn de Cuvântu-ţi aureolat de vrajă. / Învaţă-mă să iubesc cu iubirea ta dureros de dulce, / Învaţă-mă să gândesc cu gândirea ta luciferică; / Învaţă-mă să sper cu speranţa ta desperată; / Învaţă-mă să cred cu credinţa ta apostolicească; / Învaţă-mă să pătimesc cu pătimirea ta de Hristos” şi – ca o încoronare a toate şi a tot – „Învaţă-mă să trăiesc cu viaţa ta – astru în flăcări!”
Nobile dorinţe/ aspiraţii hrănesc interiorul eului liric al tânărului poet, şi ne grăbim să punem în atenţia cititorului modul de a gândi şi modalitatea de a se exprima ale proaspătului debutant în cea de-a doua confesiune: „Se jură mişeii / că-mi vor tăia mâna / cu care-mi fac cruce / şi-mi vor afunda cerul în beznă / cu tot cu Scriptură / de n-oi înceta să-mi adun / comoară de viaţă în ceruri…”. Nu e rău începutul ripostei date de Poet vrăjmaşilor săi, dar… „Mâna să-mi taie – e jale, / şi ochii să-mi scoată – e jale, / dar Sufletul, Gândul şi Zborul / sunt veşnice cum veşnică-i Zarea!” Or, antihriştii nărăvesc la mai mult, şi atunci… să urmărim confesiunea eului liric, îndeosebi ultimele două versuri: „Se jură mişeii că-mi taie şi Zborul? / Nemernică faptă! / Atunci… / atunci mai rămâne năframa / şi dorul măicuţei de-acasă!”
Profund vieriană, în primul rând ca mod de a înţelege lucrurile, această a doua confesiune cu care se deschide cartea Botezat în lumină, ca şi prima, citată parţial mai devreme, sunt nişte promisiuni sănătoase ale învăţăcelului pornit pe o cale dreaptă, a plăsmuirii unor metafore îndrăzneţe, pline de sensuri şi chiar de intuiţii, unele – inefabile, adică nelăsându-se transpuse în proză. Nimeni n-o să poată cuprinde uşor în versuri conţinutul cuvântului dor. E ceea ce are oricine, dar nu-i este dat nimănui să-l explice definitiv. Nu-i epuizează semnificaţia / semnificaţiile nici începătorul de azi, dar parabola sa ne pune în faţa unei încercări de toată frumuseţea: „Dorul – / clipa veşnică, / tăcută de sufletul mamei, / lăcrimată de asupra unui izvor / din care se naşte lumina şi viaţa / şi crezul acestui popor…”.
Economia verbală, caracteristică de altfel întregii creaţii de început a autorului, devine bogăţie artistică prin imaginile concrete, plastice şi purtătoare de sens adânc: ceva rămâne ca şi cum nespus, nedezvăluit până la capăt, sensibilitatea noastră e mai curând îndemnată să caute acest „ceva” dincolo de textul parcurs cu ochii. „Atâtea flori fermecătoare / tainic răsar / din apele zbuciumate / ale sufletului nostru, / necunoscută fiindu-le / tăcerea înfloririi şi-a miresmei…” scrie Iurie Palanciuc, şi Doamne fereşte să confundăm florile din metafora poetului cu nişte plante (banale totuşi). „Nuferi plutind tremurător / pe albia singurătăţii neclintite / suav mai nasc lumină, / binecuvântând clipa şi sufletul / în care au a trăi…” – să avem îndemânarea / priceperea de a înţelege că nuferii din partea a doua a parabolei nu sunt – nici ei – nişte plante (oricât de poetice prin ele însele), câtă vreme autorul sugerează că ei plutesc „pe albia singurătăţii”, la fel cum mai înainte pomenitele flori răsăreau „din apele zbuciumate / ale sufletului nostru”, fiind – evident – gânduri sau chiar fapte omeneşti, altfel zis – ceva ce se cere intuit de noi, cititorii, pornind de la textul plăsmuit de poet.
Caracterul parabolic al poeziilor, originalitatea şi sugestivitatea imaginilor, îndemnarea cu care autorul foloseşte comparaţia şi – moment deosebit de important – oximoronul („durerea bucuriei” din poezia Autograf, la care dorim să ne referim imediat), iar mai presus de toate mesajul ideatic important, pe care Iurie Palanciuc îl vrea exprimat într-o formă proaspătă, modernă (nu însă şi postmodernistă în sensul consacrat, apoi considerat depăşit, noi personal găsindu-l pe ici-colo ticăloşit, al termenului), ar fi câteva particularităţi ale cărţii Botezat cu lumină, pe care le constatăm şi în acest Autograf: „Mă-nchin în faţa acestui pământ şi mi-l fac altar / să-mi lipesc mereu fruntea şi lacrima / în amintirea luptelor ce s-au dat / pentru păstrarea neprihănirii şi sfinţeniei / fiecărui fir de ţărână / şi-n faţa Soarelui îngenunchez / de durerea bucuriei / că m-am născut botezat cu lumină, / căci viu răsăritul vieţii continuă a tăinui / din sufletul acestui popor, / să nu-i sfârşească niciodată lacrima / care-l face să fie în patimi şi-n doruri curat…”.
La prima vedere tradiţional (tradiţionalist) şi prozaic (discursiv), scrisul lui Iurie Palanciuc este eminamente metaforic (poetic) şi întremător pentru sufletele noastre curate, înţelegătoare de altar, de lacrimă, de „neprihănirea şi sfinţenia / fiecărui fir de ţărână” şi de alte componente de această natură şi semnificaţie ale discursului liric. De aceea ne-am încheia aici recenzia, adăugând că debutul autorului este reuşit şi prin majoritatea celorlalte poezii, care ne-au alimentat – şi ele – bucuria lecturii şi entuziasmului cu care îl salutăm. Dar ne simţim obligaţi să-l facem atent pe autor că munca de scriitor presupune şi o cizelare mai atentă (decât apare ea în cartea Botezat cu lumină) a cuvântului / frazei / imaginii. Că, de exemplu, nu „sună” perfect „apele-i vii” (pag. 14); „irişii” de la pag. 16 şi 116 sunt, de fapt, irisuri, iar „tăciunea” de la pag. 17 şi 77 e tăciunele; niţel certată cu gramatica este afirmaţia „acea sfinţenie galbenă-a frunte de Soare…”; sunt o simplă şi răuvenită joacă de-a cuvintele distihurile „Vise durute / pierdute în vise” şi „Vise dorite / pierdute în vise” (altceva ar fi fost: „Visuri durute / pierdute în vise…”, câtă vreme vise şi visuri semnifică lucruri întrucâtva diferite); nu e o descoperire expresia tautologică „floare-nfloritoare” (pag. 99); nu rimează perfect la pag. 100 rău cu pârâu (cu pârău mai merge!); „lăcrimioarele” de la pag. 123 şi 144 sunt, probabil, lăcrămioare, după cum „cearcănii” de la pag. 130 sunt – evident – cearcăne; e nevoie – pe alocuri – de evitarea declaraţiilor, chiar poetice în intenţie, ca „Mai păstrează, toamnă, frunza! / Mai reţine, viaţă, zborul…”, (pag. 149), sunt pretins poetice expresiile de tipul „floarea ochilor din ochii mei” (pag. 158) sau „mai eternă ca eternitatea” (pag. 168); e pleonastică expresia „tot mereu” (pag. 192) – şi am putea continua…
Apoi e stânjenitor în câteva afirmaţii, evident – binevoitoare, editorul Dumitru Mircea în prefaţa cărţii. Înţelegem că referinţele de tipul „După Eminescu şi Vieru, iată că mai avem un geniu în Moldova!” (pag. 3) au fost formulate şi în vederea unei bune comercializări a proaspătului volum de versuri. Or, cartea e bună, merită cu siguranţă să fie procurată şi citită, chiar fără enunţuri care… să dea Domnul să devină adevărate! Astăzi Iurie Palanciuc e asemeni firului de iarbă trimiţându-şi rădăcinile în adâncuri, de unde are a scoate alte şi alte flori şi mirozne…
Botezat cu lumină ar fi un atribut pe lângă o sămânţă capabilă de încolţire, creştere, rodire, ceea ce n-ar fi rău sau puţin pentru un poet care – iată – a… încolţit. Însăşi poezia titulară, transcrisă aici în întregime, cu tot cu motoul atât de potrivit, dovedeşte o gândire adâncă a autorului şi o expresie metaforică aleasă a mesajului poetic. Or, Iurie Palanciuc parcă nu s-ar mulţumi cu atât. Într-o poezie imediat următoare după confesiunile Lui Eminescu şi Lui Grigore Vieru, ambele în adevăr întipăritoare prin temeritatea angajărilor învăţăcelului de azi, Iurie Palanciuc zice (prin eul liric al miniaturii M-am dezbrăcat de sine…): „… şi-am alergat spre zare, / sorbind apele-i vii, / mi-am botezat sufletul cu veşnicie…”.
Într-un sens adânc toţi suntem veşnici în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu cu vorba şi, mai ales, cu fapta. Eul liric al poeziei lui Iurie Palanciuc crede că i-i suficientă o premisă pentru a se boteza cu veşnicie: „M-am dezbrăcat de sine / pentru a sugruma în neştire / mugurul lăcomiei şi al invidiei…”. La care am adăuga că e bună premisa, nu e rea nici miniatura pe care – iată – am citat-o spre cunoştinţa eventualului cititor, dar… care sunt calităţile artistice în stare să-i asigure oricărui autor veşnicia râvnită?
Deocamdată apreciem dorinţele / aspiraţiile exteriorizate de Palanciuc în confesiunea Lui Eminescu: „… Fă-mă demn de Cuvântu-ţi aureolat de vrajă. / Învaţă-mă să iubesc cu iubirea ta dureros de dulce, / Învaţă-mă să gândesc cu gândirea ta luciferică; / Învaţă-mă să sper cu speranţa ta desperată; / Învaţă-mă să cred cu credinţa ta apostolicească; / Învaţă-mă să pătimesc cu pătimirea ta de Hristos” şi – ca o încoronare a toate şi a tot – „Învaţă-mă să trăiesc cu viaţa ta – astru în flăcări!”
Nobile dorinţe/ aspiraţii hrănesc interiorul eului liric al tânărului poet, şi ne grăbim să punem în atenţia cititorului modul de a gândi şi modalitatea de a se exprima ale proaspătului debutant în cea de-a doua confesiune: „Se jură mişeii / că-mi vor tăia mâna / cu care-mi fac cruce / şi-mi vor afunda cerul în beznă / cu tot cu Scriptură / de n-oi înceta să-mi adun / comoară de viaţă în ceruri…”. Nu e rău începutul ripostei date de Poet vrăjmaşilor săi, dar… „Mâna să-mi taie – e jale, / şi ochii să-mi scoată – e jale, / dar Sufletul, Gândul şi Zborul / sunt veşnice cum veşnică-i Zarea!” Or, antihriştii nărăvesc la mai mult, şi atunci… să urmărim confesiunea eului liric, îndeosebi ultimele două versuri: „Se jură mişeii că-mi taie şi Zborul? / Nemernică faptă! / Atunci… / atunci mai rămâne năframa / şi dorul măicuţei de-acasă!”
Profund vieriană, în primul rând ca mod de a înţelege lucrurile, această a doua confesiune cu care se deschide cartea Botezat în lumină, ca şi prima, citată parţial mai devreme, sunt nişte promisiuni sănătoase ale învăţăcelului pornit pe o cale dreaptă, a plăsmuirii unor metafore îndrăzneţe, pline de sensuri şi chiar de intuiţii, unele – inefabile, adică nelăsându-se transpuse în proză. Nimeni n-o să poată cuprinde uşor în versuri conţinutul cuvântului dor. E ceea ce are oricine, dar nu-i este dat nimănui să-l explice definitiv. Nu-i epuizează semnificaţia / semnificaţiile nici începătorul de azi, dar parabola sa ne pune în faţa unei încercări de toată frumuseţea: „Dorul – / clipa veşnică, / tăcută de sufletul mamei, / lăcrimată de asupra unui izvor / din care se naşte lumina şi viaţa / şi crezul acestui popor…”.
Economia verbală, caracteristică de altfel întregii creaţii de început a autorului, devine bogăţie artistică prin imaginile concrete, plastice şi purtătoare de sens adânc: ceva rămâne ca şi cum nespus, nedezvăluit până la capăt, sensibilitatea noastră e mai curând îndemnată să caute acest „ceva” dincolo de textul parcurs cu ochii. „Atâtea flori fermecătoare / tainic răsar / din apele zbuciumate / ale sufletului nostru, / necunoscută fiindu-le / tăcerea înfloririi şi-a miresmei…” scrie Iurie Palanciuc, şi Doamne fereşte să confundăm florile din metafora poetului cu nişte plante (banale totuşi). „Nuferi plutind tremurător / pe albia singurătăţii neclintite / suav mai nasc lumină, / binecuvântând clipa şi sufletul / în care au a trăi…” – să avem îndemânarea / priceperea de a înţelege că nuferii din partea a doua a parabolei nu sunt – nici ei – nişte plante (oricât de poetice prin ele însele), câtă vreme autorul sugerează că ei plutesc „pe albia singurătăţii”, la fel cum mai înainte pomenitele flori răsăreau „din apele zbuciumate / ale sufletului nostru”, fiind – evident – gânduri sau chiar fapte omeneşti, altfel zis – ceva ce se cere intuit de noi, cititorii, pornind de la textul plăsmuit de poet.
Caracterul parabolic al poeziilor, originalitatea şi sugestivitatea imaginilor, îndemnarea cu care autorul foloseşte comparaţia şi – moment deosebit de important – oximoronul („durerea bucuriei” din poezia Autograf, la care dorim să ne referim imediat), iar mai presus de toate mesajul ideatic important, pe care Iurie Palanciuc îl vrea exprimat într-o formă proaspătă, modernă (nu însă şi postmodernistă în sensul consacrat, apoi considerat depăşit, noi personal găsindu-l pe ici-colo ticăloşit, al termenului), ar fi câteva particularităţi ale cărţii Botezat cu lumină, pe care le constatăm şi în acest Autograf: „Mă-nchin în faţa acestui pământ şi mi-l fac altar / să-mi lipesc mereu fruntea şi lacrima / în amintirea luptelor ce s-au dat / pentru păstrarea neprihănirii şi sfinţeniei / fiecărui fir de ţărână / şi-n faţa Soarelui îngenunchez / de durerea bucuriei / că m-am născut botezat cu lumină, / căci viu răsăritul vieţii continuă a tăinui / din sufletul acestui popor, / să nu-i sfârşească niciodată lacrima / care-l face să fie în patimi şi-n doruri curat…”.
La prima vedere tradiţional (tradiţionalist) şi prozaic (discursiv), scrisul lui Iurie Palanciuc este eminamente metaforic (poetic) şi întremător pentru sufletele noastre curate, înţelegătoare de altar, de lacrimă, de „neprihănirea şi sfinţenia / fiecărui fir de ţărână” şi de alte componente de această natură şi semnificaţie ale discursului liric. De aceea ne-am încheia aici recenzia, adăugând că debutul autorului este reuşit şi prin majoritatea celorlalte poezii, care ne-au alimentat – şi ele – bucuria lecturii şi entuziasmului cu care îl salutăm. Dar ne simţim obligaţi să-l facem atent pe autor că munca de scriitor presupune şi o cizelare mai atentă (decât apare ea în cartea Botezat cu lumină) a cuvântului / frazei / imaginii. Că, de exemplu, nu „sună” perfect „apele-i vii” (pag. 14); „irişii” de la pag. 16 şi 116 sunt, de fapt, irisuri, iar „tăciunea” de la pag. 17 şi 77 e tăciunele; niţel certată cu gramatica este afirmaţia „acea sfinţenie galbenă-a frunte de Soare…”; sunt o simplă şi răuvenită joacă de-a cuvintele distihurile „Vise durute / pierdute în vise” şi „Vise dorite / pierdute în vise” (altceva ar fi fost: „Visuri durute / pierdute în vise…”, câtă vreme vise şi visuri semnifică lucruri întrucâtva diferite); nu e o descoperire expresia tautologică „floare-nfloritoare” (pag. 99); nu rimează perfect la pag. 100 rău cu pârâu (cu pârău mai merge!); „lăcrimioarele” de la pag. 123 şi 144 sunt, probabil, lăcrămioare, după cum „cearcănii” de la pag. 130 sunt – evident – cearcăne; e nevoie – pe alocuri – de evitarea declaraţiilor, chiar poetice în intenţie, ca „Mai păstrează, toamnă, frunza! / Mai reţine, viaţă, zborul…”, (pag. 149), sunt pretins poetice expresiile de tipul „floarea ochilor din ochii mei” (pag. 158) sau „mai eternă ca eternitatea” (pag. 168); e pleonastică expresia „tot mereu” (pag. 192) – şi am putea continua…
Apoi e stânjenitor în câteva afirmaţii, evident – binevoitoare, editorul Dumitru Mircea în prefaţa cărţii. Înţelegem că referinţele de tipul „După Eminescu şi Vieru, iată că mai avem un geniu în Moldova!” (pag. 3) au fost formulate şi în vederea unei bune comercializări a proaspătului volum de versuri. Or, cartea e bună, merită cu siguranţă să fie procurată şi citită, chiar fără enunţuri care… să dea Domnul să devină adevărate! Astăzi Iurie Palanciuc e asemeni firului de iarbă trimiţându-şi rădăcinile în adâncuri, de unde are a scoate alte şi alte flori şi mirozne…
Ion CIOCANU
Ziarul “Literatura si Arta”
IURIE PALANCIUC 