Despre ARTĂ

Posted: Iulie 4, 2010 in din suflet culese

                                       Bine v-am regăsit, dragi prieteni !

           Din toate câte se întâmplă pe lume, consider Arta cel mai dumnezeesc lucru. Nu e din motivul că momentul creaţiei ar apărea doar în clipe de pietate ci pentru că ne face pe noi să ne simţim nişte dumnezei… O fi pretenţioasă această frântură de gând însă, cu cât mai mult evităm un adevăr cu atât mai mult suntem atraşi de taina lui. Or, tot ce e ascuns, mai devreme sau mai târziu va ieşi la iveală – acesta şi este rolul artei – a scoate la iveală ceva ce va uimi prin originalitate, prin profunzimea abordării, prin tenacitate şi poate chiar prin sacrificiu. Deosebitul critic şi renumitul om de cultură, Titu Maiorescu, spunea: „…cultura, în orice ram al ei s-ar afla, trebuie să cuprindă ceva ce nu a fost până atunci în viaţa publică a acestui popor…”.

Un frumos îndemn blagian spune aşa: „Sapă, frate, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă”, un îndemn care, la părerea mea, trebuie să ne însoţească în toate activităţile zilnice, dar, mai ales, în ceea ce ţine de creaţia artistică propriu-zisă. Noi, tinerii, suntem meniţi să schimbăm lumea, iar atunci când vine vorba de poezie, naraţiune, cântec, mereu suntem ghidaţi de întrebări precum: Ce vrem să spunem? Ce divulgăm sau ce tăinuim ? Suntem în corelaţie cu esteticul şi adevărul, sau cu ficţiunea?.., întrebări-piloni care ne ajută în aprofundarea studiului asupra artei în sine şi nu numai. Avalanşa de trăiri şi sentimente îndeamnă orice suflet creator să ia condeiul sau pensula pentru a-şi demonstra talentul, aşa a fost mereu şi, această ordine a lucrurilor nu poate fi schimbată, spre marea noastră fericire.

Doresc tuturor celor aflaţi pe cărările Artei inspiraţie şi multă răbdare şi îi  îndemn să nu părăsească niciodată făgaşul creaţiei !

        Cu cele mai bune gânduri, amicul vostru dintotdeauna,

                                                                                                   Iurie PALANCIUC.

Anunțuri

  Edmund de Goncourt spunea, referindu-se la poeţi, că „sunt oameni care înalţă o scară spre o stea şi se urcă pe ea în timp ce cântă la vioară” deci nu un simplu maestru al cuvintelor, ci un cuceritor, un erou al proiecţiei sinelui, dar şi un artist. L-am citat pe scriitorul francez nu întâmplător, ci pentru că aş reuşi prin cuvintele de mai sus  să caracterizez o bună parte a poeţilor contemporani ce îi cunosc şi să întocmesc şi o emblemă pentru tînărul poet Iurie Palanciuc. Pot garanta cu propria conştiinţă că Palanciuc şi-a înălţat scara. O scară solidă.

   În cele ce urmează intenţionez să intervin cu o scurtă privire de ansamblu asupra cărţii „botezat cu lumină”, lansată în toamna anului trecut şi în special cu o critică succintă asupra unor versuri cuprinse aici. „Ca un prizonier/ printre frânturi de imagini/ îţi văd faţa/ crăpată de seceta însingurării mele…” aşa s-ar identifica eul liric al operei lui Palanciuc, versurile de mai sus fiind, după mine, mai mult decît cîntarea unei stări meditative, ba chiar o tentativă de a aduna din cuprinsul întregii sale fiinţe scriitoriceşti, metafora unei ars poetica pe măsura forţei proprii. Poetul e un prizonier, un dezvăluitor, un contemplator şi în cele din urmă un singuratic. Tema însingurării este de fapt una dintre cele mai bineplăcute poetului, în aluatul poeziei sale dospind ici-colo o strofă, un vers, o metaforă care să amintească cititorului forma de existenţă  (poate mai bine zis forma de autoidentificare) a ceea ce vom numi “poetul din sine”.  În “botezat cu lumină” îl aflăm pe Palanciuc aşa cum l-a învrednicit Dumnezeu să ni se descopere, cu o dimensiune oceanică a sufletului: ba alintînd ciocârlii şi rîndunici, ba cu iubita de mînă numărând făcliile cerului nocturn, ba dezlegînd misterele geniului, în călătoriile dintre Iad şi Rai şi în cîte şi mai cîte ipostaze cultivatoare de frumos. Inspirat din Eminescu, Vieru, Blaga, Stănescu, Druţă şi alţii, autorul se înalţă la o sensibilitate uimitoare a versului, a metaforei, a trăirii. Caracterizîndu-se el însuşi ca un om foarte sensibil, reuşeşte să creeze versuri de o fineţe extremă “Plânge mireasma cu floarea din meri”, încît nu e de ajuns să fii foate talentat ca să scrii “În bezna de scrum şi de fum/ a lăsat un urmaş lumânarea/ răcoarea luminii i-o păstrează/ grăuntele de ceară rămas…” ci şi foarte sensibil. Grăuntele de ceară- urmaşul unei lumânări… E ceva nemaiîntîlnit !

   Una pe alta se depăşesc extremele în poeziile lui Palanciuc. „Coboram scările Raiului” este o poveste în vers liber despre soarta omului de pe pământ, care prin puterea imaginaţiei lui realizează un ciclu de atîrnare între Eden şi Iad. Respins de ambele sălaşuri, eul liric se află în interminabila căutare a locului meritat, iar punctul culminant al lucrării înglobează două momente-cheie, foarte iscusit expuse de autor: în Iad rugul cel veşnic aducător de chin este stins şi prin asta necuraţii întristaţi, iar la poarta Raiului îngerul vine să „probozească” neatenţia prin care sufletul rătăcitor a redat şansa celor din Infern, uitînd să ia cu el scînteia de la care se va fi aprins focul etern. Coborîrea şi urcarea devin aici imagini-simboluri, cu o puternică conotaţie biblică. Autorul reuşeşte să „picteze” un Iad mult mai trist decît se obişnuieşte a crede, un Iad unde aşteptarea şi scrumul sunt chinuri absolute, un Iad unde o scînteie de foc ar veni ca o salvare pentru cei sortiţi Gheenei. (Paradoxal parcă, dar foarte original!).

   O imagine colosală ca şi proporţie în poezia lui Palanciuc este cea a ciocîrliei, pasărea-făptură care sub peniţa poetului capătă, inclusiv prin personificare („Cum, Doamne, de trează/ târziu, pe la miezul de noapte,/ ea-ntreabă izvoare şi stele/ de poate s-adune scânteia/ din care iau naştere ele?”), un rol aproape mesianic, devenind din pasăre neadormită- umbră, văzduh, odihnă, mamă şi patrie. În poezia „Ciocîrlia” ne situăm în faţa unor figuri de stil proprii mai mult expresionismului clasic, aici încă în prima strofă, ciocîrlia devenind simbol al genezei universale, odată cu naşterea ei ciocnindu-se (în uzul rural, „a se ciocni” comportă sensul de „a se cloci”, „a se naşte”) cerul, văzduhul şi glia. Universalitatea este o caracteristică clară pe care poetul o acordă acestei vietăţi şi pe care, apelînd la o metaforă  superbă prin imaginea produsă, o numeşte „obraz de zare măreaţă”.

   Cu un profund simţ al esteticului, Palanciuc scrie pe o „muzică” continuă, astrală, sferică, dar pe game diferite. În culegerea de versuri de faţă, ne delectăm cu lucrări cu prozodie diversă, versul liber fiind, după cum putem conchide, preferinţa autorului. Ritmul şi muzicalitatea însă nu dispare absolut deloc, ci răbufneşte din plin, la fel ca în poeziile cu rimă şi ritm uşor cadenţat: „În palma ta cresc pomii…”, „Amintire din copilărie”, „Stau cu tata la sfat”, etc. Piciorul de vers bisilabic, frecvent întîlnit în poezia lui I. Palanciuc, mai ales în versurile în care se cîntă fiinţa mamei, a iubitei, a naturii, creează senzaţia unei simfonii serale, sentiment propriu şi în cazul lecturii poeziei vierene. La nivel fonetic, poezia tînărului poet se remarcă prin abundenţa de vocale deschise care facilitează mult citirea (şi memorarea) textelor. Respectînd o oarecare succesiune a gîndurilor şi trăirilor sale, poetul creează o operă amplă, cu tangenţe bine evidenţiate ale liricii peisagistice, cu nuanţe clare de pastel, odă, idilă şi lirică meditativă. Patriotismul şi credinţa în Dumnezeu sunt relevate aproape pretutindeni în „botezat cu lumină”, în numele acestor sentimente Palanciuc îşi îngăduie să ardă pînă la scrum sau să se arunce în cea mai grea luptă posibilă- lupta cu sine însuşi.

   Iubirea este, probabil, cel mai utilizat lexem-simbol în cartea poetului, diferitele ipostaze în care este „obligat” să trăiască acest sentiment, acordînd o doză considerabilă de originalitate modului său de a cînta iubirea. La Palanciuc, iubirea are palme albastre şi poartă coroniţă de nuferi sălbatici pe lacuri nocturne. Pentru îndrăgostiţii de frumos, opera acestuia este o recomandare obligatorie. De la strofe închinate dragostei, eternului, sacrului şi frumosului, pînă la meditaţii despre eul omului de creaţie, poezia sa înalţă, place şi inspiră.

  Tăcerea lui Iurie Palanciuc este una caldă, chiar dacă posedă toate etichetele unei tăceri obişnuite, totuşi în rîndurile poeziei sale, autorul ne destăinuie faţa tămăduitoare a tăcerii, o tăcere din care rodeşte înţelepciunea şi frumosul. Dacă îl doare dorul de mamă, o va spune încet, aproape tăcut în versuri cu esenţă, cu mesaj. Dacă îl apasă păcatul- va scrie elegii în culorile scrumului tomnatic, iar dragostea şi durerea de ţară o va fi tăcînd în cel mai sublim mod: scriind.

    Să ne scrii dragă Iurie şi în continuare şi să te învrednicească Dumnezeu de gînduri frumoase şi de-acu încolo, pentru că oriunde şi oricând, să ştii, se vor afla suflete care vor dori mereu să te asculte „tăcînd”, aşa cum ştii doar tu „să taci”.

Vitalie JEREGHI

 Pe 18 aprilie curent a avut loc premiera spectacolului „Eminescu şi Veronica – în mrejele iubirii”. Cele văzute în lumina rampei mi-au creat impresia că particip de fapt la realizarea  unei opere: şi actorii, şi decorul, şi luminile creau imaginea de basm. Luminile m-au rupt din cadrul realităţii şi mi-au prilejuit revelaţia contactului cu cele cereşti. Acţiunea în sine, frumuseţea şi nobleţea decorului mi-au răvăşit fantezia, muzica şi actorii, parcă pogorâţi din ceruri, mi-au dăruit lumina generatoare de frumos şi de viaţă.

Dar, să le luăm pe rând:

REGIZORUL Dumitru Mircea este unul dintre autorii care preia temele eterne ale literaturii universale (cuplul, destinul, absurdul, alienarea, moartea etc.) încumetându-se să spargă tiparele. Fiind şi autorul piesei, nu a cedat nimic din magia cuvântului şi a naraţiunii: unde era nevoie de duioşie, duioşie era, unde gravitate, gravitate a fost; apoi a ştiut să potenţeze textul, să scoată în evidenţă actorii, asta ca să satisfacă aşteptările publicului de cele mai deseori elevat, dornic de spectacole născute din suflet.

TEXTUL. Autorul a ales momentul esenţial al existenţei omului de geniu – Dragostea! Este o încercare destul de reuşită de a scrie o piesă cu  acest subiect – pe cât de fin, pe atât de delicat. Personajul principal – “titanul poeziei româneşti” – cu o fineţe şi inteligenţă vădită de om de geniu se află în pragul dintre “a fi şi a nu fi”. Problema nu este cea a negustorului de scris, ci a omului aflat sub presiunea de a-şi irosi timpul pentru fleacuri. În esenţă, este strivit de povara geniului într-o societate meschină.  

ACTORII: Dumitru Mircea a optat pentru actori tineri care nu sunt realizaţi pe deplin, care simt şi joacă rolul cu o înverşunare sensibilă, cu dăruire de sine, cu măiestrie actoricească ce nu poate fi deprinsă la nici un fel de şcoli de actorie.  Dar nu toţi actorii din echipă au avut de ales. Până la urmă, aceasta este condiţia acestui tip de artist. Spre deosebire de scriitori, de pictori, de compozitori, care au libertatea absolută să scrie, să picteze, să compună ce vor şi ce le convine, actorul, dacă vrea să urce pe scenă, trebuie să se pună la dispoziţia regizorului. Altfel, poate să stea mult şi bine pe banca de rezervă. Şi aşa se face că în acest spectacol actorii precum Crina Popescu şi Eugen Matcovschi (Veronica şi Eminescu) – actori cu o senzualitate naturală ce transcende rolul jucat cu o maturitate şi inteligenţă scenică stăpânite cât se poate de bine, îţi creează impresia că nu sunt decât nişte păsări cereşti, fiecare cu câte o aripă, ce se pot înălţa spre templul iubirii şi al fericirii doar dacă îşi vor uni destinele …

SCENOGRAFIA: Mihai Răcilă dovedeşte că este capabil să ofere orice spaţiu de joc, de la cel fantastic la cel real. Ar mai fi de remarcat că atât decorul, cât şi  recuzita nu sunt făcute din economie din punct de vedere financiar; avem de-a face cu un spectacol costisitor. Nu în ultimul rând, aceste piese de mozaic fac spectacolul şi mai atrăgător.

COLOANA SONORĂ: Tânărului şi talentatului compozitor Vitalie Rotaru i-a reuşit de minune să îmbine textul cu muzica. Sunt mândru că-mi este prieten şi după câte cunosc, nu este pentru prima oară când a lucrat asupra unei coloane sonore. Cu părere de rău, nu am auzit alte lucrări de acest gen, însă muzica compusă pentru spectacolul “Eminescu şi Veronica – în mrejele iubirii” m-a impresionat. Niciodată n-aş fi crezut că melodia te poate face să vezi cu “ochii minţii” cele mai minunate culori, să rămâi plăcut înfiorat, să te podidească lacrimile atunci când te aştepţi cel mai puţin la asta, să rămâi uluit că mai stai cu picioarele pe pământ atunci când privirile-ţi stau rătăcite în adâncul cerului albastru. Şi toate acestea nu ar fi fost o parte dintr-un tot întreg fără de text, lumini, decor, jocul actorilor …

Măria Sa PUBLICUL este partenerul indispensabil al spectacolului. Vreau să cred că după premieră impresiile vor fi cele mai diverse. Din câte se ştie, fiecare om îşi educă anumite calităţi estetice şi nu cred că aş putea convinge pe cinefili să lase ronţăitul floricelelor de porumb în sălile întunecoase ale cinematografelor şi să dea busna în sălile teatrelor pentru a-şi împrospăta sufletele cu apa limpede a unui spectacol. Dar, să lăsăm timpul să le aranjeze pe toate la locul lor. 

Iurie PALANCIUC

Odată ce am închis cartea de versuri Botezat cu lumină de Iurie Palanciuc m-a cuprins teama… teama că nu voi reuşi să pun cap la cap cuvintele astfel încât să exprim spectrul de senzaţii ce m-au încercat pe parcursul lecturii. Creaţia tânărului poet cuprinsă între paginile acestui volum am văzut-o categorisită sub câteva aspecte, acest lucru fiindu-mi sugerat de poezia “Roua” la care voi apela pe parcurs pentru a ilustra cele enunţate mai sus. Fiecare strofă corespunde unui aspect: “Roua stelelor/pe obrajii cerului/miroase a nemărginire/sfântă”, ceea ce indică spre versurile copleşite de binecuvânarea eminesciană, care tratează problema genialităţii, actul creaţiei, consumarea ce survine în urma acestuia. Un exemplu sugestiv în acest sens este poezia “Olarul”, eul căruia “n-a reuşit să vadă până la capăt/din ce lut e creată lumea…” Creatorul “adulmecă plăcerea creaţiei”, se dăruie procesului în sine, se lasă consumat de acesta ca în final să se declare înfrânt deoarece nu a reuşit să pătrundă în esenţa acestei lumi, acestei existenţe, lăsând definitivarea căutării pe seama unui alt creator care, probabil, va reuşi să descopere o nouă faţetă a lumii, să adauge încă o piesă la mozaicul Universului. “Se pare ca meşterul ciopleşte mai mult visând,/mai mult zgârâia/parcă vrând să îmbibe în bârna aceasta un suflet” — aceasta este o frântură din “Meşterul”, poezie în care Iurie Palanciuc surprinde un alt aspect al creaţiei, cel al jertfirii de sine. În “Olarul” creatorul este şi cercetător, şi căutător al esenţelor existenţiale, pe când în “Meşterul” este evidentă jertfa, transmutarea suflului în produsul mâinilor.

   Urmând firul logic al expunerii, trebuie adusă în discuţie poezia “Brâncuşi” — în opinia mea o adevarată capodoperă: “Şi-a ridicat Coloana fără sfirşit/ca fiecare cocor rătăcit/în căutarea Moldovei/să ciugulească lutul de pe mâinile lui.” Anume acest moment ni se pare exponenţial căci în fiecare cocor rătăcit vieţuieşte un basarabean rătăcit prin lume şi vitregit de soartă, iar Coloana Infinutului constituie chemarea spre casă. Oamenii obişnuiesc să ridice înălţimi spre care să privească din orice colţ al lumii şi să-şi ogoiască astfel dorul de vatră. Exemple de acest gen sunt Turnul Eifel, Ternul din Pisa, Farul din Alexandria. Poporul nostru, pe lângă monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ce adună în jurul său zi de zi şi an de an o mare de oameni, are în patrimoniul naţional Coloana Infinitului. Printre comorile neamului nostru se numără eroii naţiunii Vieru şi Doina şi Ion Aldea-Teodorovici numiţi de Iurie Palanciuc “Două Aripi Nesmulse Sufletului Românesc/Două Izvoare-a Două Inimi Gemene” (Două vieţi şi-o dragoste). Nu putem vorbi de limbă, nu putem vorbi de identitate dacă nu vorbim de Dânşii — veşnic vii şi veşnic fericiţi. Eminescu, Vieru, Dorul sunt crezul acestui popor, iar Iurie Palanciuc ştie să-l cânte în mod sublim!

Cât despre el îsuşi, autorul declară: “Nu-i greu a trăi/e greu a-nţelege că sunt muritor/Nu-i greu a trăi…” Firea sa sensibilă, desprinsă de această lume, dar nicidecum înstrăinată de ea, nu-şi acceptă statutul de muritor, cum nu-l acceptă orice creator ce-şi ştie musiunea neîmplinită. Şi-apoi “Singurătatea e a doua latură a lumii/Suntem veşnici prin propria tăcere/şi numai tăcând nemurim…”, îşi continuă poetul firul gândurilor în “Tăcere”. Ne dăm bine seama că e vorba despre singurătatea şi tăcerea la care este supus geniul în schimbul harului ce I l-a dăruit Cel de Sus. Soarta spiritului genial e pecetluită, pentru el nu mai există plăcere şi alinare pe lume afară de însăşi plăcerea de a contempla chiar acesată lume.

  Lecturând în continuare poezia ,,Roua” depistăm în a doua strofă un alt aspect al creaţiei lui Iurie Palanciuc, anume cel dedicat dragostei: “Roua dragostei/din ochii iubitei/miroase a trandafiri/înfloriţi.” Şi nu se cîntă neapărat dragostea faţă de femeie, ci şi cea faţă de părinţi, Soare, toamnă, clipă şi izvor. Această dragoste se vrea intactă, de aceea eul liric are o rugăminte la Cer: “Nu săpa cerule/prea adânc în inima mea/c-ai să dai de ulciorul/c-ai să dai de ulciorul/în care-i ascunsă iubirea” (Nu săpa Cerule!). Cerul, cred, e o primă iubire a poetului. Cea de-a doua este toamna pe care o roagă nostalgic: “Mai ascultă-mi, toamnă, doina/Mai reţine, viaţă, zborul!” (Dispoziţie). Palmaresul iubirilor poetului continuă cu femeia. Eul liric dialoghează deseori cu iubita – una ideală, plăsmuită de jocul închipuirii, care îi spune exact ceea ce spiritul său doreste să audă şi să perceapă. Iurie Palanciuc crează o iubită care să-l facă fericit până şi pe un geniu: “Dacă-ai fi, iubite, cer/mi-aş legăna privirea-n el.”// “Dacă-ai fi, iubito, gând/mi-aş căuta un ram plăpând.” (Dacă-ai fi…) Numai acestei iubite eul liric poate să-i declare: “Eşti chip de vioară, iubito…”, numai în ea îşi pune speranţa şi îşi vede perpetuarea existenţei: “Lacrimile tale/pline de mireasmă/prefac pustiul inimii mele/în val de mare albastră.” Şi toate aceste asigurări şi declaraţii culminează cu descoperirea: “Aripi de înger îţi lipsesc, iubito…” Iar în “Legământul dragostei” este observabilă o fineţe rară a versului cu nuanţă folclorică, venit de acasă, ce exprimă în totalitate crezul iubirii.

   Tot poezia “Roua” ne dezvăluie că Iurie Palanciuc a lucrat la încă un aspect al creaţiei sale, cel religios: “Roua dorului – / necuprinsul văzduhului/în care îngerii aripile/şi-au ascuns.” Practicând un astfel de tip de poezie, Iurie Palanciuc spune lucrurilor pe nume, nefiindu-i frică de declaraţii tari. Astfel ne spune prompt că: “Trăim sub cerul unei biserici…” (Trăim…) şi altfel nu poate fi. De necontestat e şi adevărul enunţat în poezia “Ţi-am văzut, Doamne, pe chip …”: “Cu nume Sfinte de Basarabeni eram botezaţi/cu Lacrimi de pe Crucea Răstignirii tale”// “Lăcrimai,Doamne, acolo sus în ceruri/lăcrimai/ că ne-ai lăsat Duhul Nemuritor de Român”. Dulcea influenţă Viereană e cât se poate de evidentă, vibrează în fiece vers al poetului. Cu sau fără sclipire de geniu, omul mai înainte de toate trebuie să fie într-o conexiune strânsă cu Dumnezeu – o forţă ce nu poate fi nicidecum ignorată, astfel şi tânărul nostru poet reuseşte să se apropie treptat de Puterea Divină: “O, Doamne, tot rătăcind în căutarea de sine/nici n-am observat că merg pe cărarea/care duce spre tine…”. Toate poeziile sale sunt sublime, dar unele sunt pur şi simplu frapante, te dezarmează total. Consider “Filă Biblică” făcând parte din categoria sus numită, copleşind anume prin bogăţia esenţei şi limpezimea exprimării poetice: “… din colbul drumurilor s-a făcut potirul din care ai băut la Cina cea de taină… ”; “din toate grăunţele de pe stânci nisipoase s-a copt pâinea vieţii din care ai frânt împărţind tuturora”; “cu sânge făcând legământul de veacuri:/ – Iertate păcatele vouă vă sunt!”

Al patrulea şi ultimul aspect al poeziei sale e cel al vetrei: “Roua cântecului – /doina cuvântului – /steaua mioriticului/plâns.” Aici mai mult decât oriunde se simte influenţa viereană căci Iurie Palanciuc se consideră pe drept cuvânt mai degrabă discipol al lui Vieru decât învăţăcel – termen ce pare aruncat cam de sus şi cam a ocară. Poetul îşi îndreaptă, de data aceasta, ruga spre Pamânt: “Pământule, alină talpa care te calcă!”, ştiind că aceasta e a măicuţei, şi tălpile ei nu fac decât să tămăduiască suprafaţa multchinuită a pamântului. În “Autograf” autorul îşi face binecunoscută atitudinea sa faţă de sfinţenia Vetrei: “Mă închin acestui pământ şi mi-l fac altar.” Nu îi este străină nici noţiunea jertfei de sine în numele ei, a Vetrei: “Îmi storc lacrima de apă/şi-o sărut ca pe o doină/rămasă-n seminţele de iarbă” (Uscat mi-e sufletul…) La Iurie Palanciuc Pământul se egalează cu Părinţii, sunt două dimensiuni inseparabile, de aceea trece cu uşurinţă de la una la cealaltă. În “Amintire din copilărie”, spre exemplu, portretul părinţilor şi al casei părinteşti e atât de viu încât îţi stăruie în minte şi după ce treci la altă poezie, în special efectul şi-au făcut sintagmele “fumegă a dor cuptorul” şi “se căzneşte blând tătuţa/cu un muc de nerăbdare”. Imaginea tatălui îşi trasează firul până în poezia “Stau cu tata la sfat…”: “Stau cu tata la sfat/Fără a scoate un cuvânt/Totul se-ndeamnă tăcut. ”// “Stau cu tata la sfat/Stau şi-l ascult/Cum tace şi el întristat”, iar pentru măicuţa are următorul mesaj: “Lacrima-ţi ca o clopotniţă pe deal,/iartă-mă c-am fost al ei eu clopotar.”

Pe lângă cele patru aspecte poezia lui Iurie Palanciuc e plină de minuni, totul e posibil şi totul e miracol, chiar şi când spune “Stea cu stea adunăm/strunele unei viori” (S-a rupt din ceruri o stea). Afirmând “şi-ntunericul are lumină, numai că-i neagră” lasă impresia că ar împărţi fiecăruia din lumina universală, nu s-ar încumeta să lase nici măcar un singur lucru pe pământ, privat de acest botez. În “Adevăruri sublime” se întâmplă o altă minunăţie – ciocârlia, florile, izvoarele, viile îşi îndeplinesc menirea “înainte de a se descuraja”, ne este astfel sugerată o perenitate nu numai a naturii, o continuitate sau un ciclu al vieţii, ci şi o moştenire a valorilor. În veacul acesta mai sunt poeţi care adoră ciocârlia, florile, izvoarele, viile! Oare nu este o minunată, adevărată bijuterie, o mică legendă în versuri, neobişnuit de scurtă, dar neobişnuit de amplă?: “În biserica unde se naşte lumina/în fiecare seară se întorc la braţ/Soarele şi Ciocârlia/obosiţi şi umezi de sudoarea sfîntă/a muncii…” Cu o tentă de doină, ba chiar de descântec e poezia “Folclor”: “Iată-mi văd destinul, zău,/răstignit pe lăcrămioare.”, iar “Curcubeul” îţi provoacă o senzaţie de drăgălăşenie prin uzanţa diminutivelor “ploiţa”, “rochiţa”, “albinuţa”, “fuguţa”. Până şi frica este desecată şi studiată, pusă în balanţă cu alte stări de spirit ale eului liric: “Frica trăieşte în fiecare din noi/ea nu este o născocire/ea este o treaptă a existenţei/nimeni nu se poate lauda ca/ a parcurs-o cu desăvârşire.” (Despre frică – meditaţii teoretizate). Dorul, lacrimile, dragostea şi visul sunt patru noţiuni esenţiale cărora autorul încearcă să le sculpteze forma poetică şi îi reuşeşte de minune!

În final, îmi permit să vorbesc la vocativ: Stimaţi critici literari! Nu luaţi poetului, în special celui tânăr, unicul tărâm în care poate să se simtă liber. Nu contează deloc dacă e “tăciunea” sau “tăciunele” (referire la articolul lui Ion Ciocanu “Asemeni firului de iarbă…”, publicat în Literatura şi Arta, nr 38), principalul e ca tânăra generaţie să fie atrasă spre o literatură de valoare. Suntem de acord că există anumite exigenţe gramaticale, sau “de cizelare a imaginii”, după exprimarea lui Ion Ciocanu, dar să nu uităm că anume literatura ne permite să fim nonconformişti. De unde să ştim că imaginea nu e bine cizelată? De nicăieri! Literatura nu e o ştiinţă exactă care să se supună unor reguli riguroase. Poate cineva să demonstreze de ce nu sună perfect “apele vii”? Nu, deoarece aceasta vede eul liric cu ochiul său sau aude cu urechea sa. Înţelegem că exigenţele ar trebui impuse în cazul unor adevărate gogomănii, dar în cazul lui Iurie Palanciuc nu ne rămâne decît să savurăm lectura şi să salutăm noul nume apărut în poezie. “Consumatorilor” de frumos nu le pasă ce sună sau nu sună atâta timp cât creaţia le produce exaltare. Aceasta nu se referă doar la literatură. Şi-apoi cine să încurajeze noii poeţi, mai ales pe cei care vădesc că au stofă, dacă nu criticii literari. Să nu exagerăm şi să nu ne legăm de cuvinte! Ceea ce pentru Ion Ciocanu nu sună corect şi frumos, pentru oricare alt critic literar poate suna destul de bine, e doar o divergenţă de “gust”.

 Iulia CIORNÎI

În incinta Centrului Academic Internaţional Eminescu activează Clubul „TINERE TALENTE”, care are obiectivul să descopere şi să promoveze tinerele talente, care au harul artistic fie în poezie, fie în proză, fie în pictură etc.
Deşi suntem la finele lunii februarie, am avut marea bucurie să cunoaştem, dar şi să promovăm aceste tinere talente publicului care ne vizitează. La prima şedinţă invitatul nostru a fost Iurie Palanciuc, care a dialogat cu tinerii de la Liceul teoretic „Mihai Eminescu” despre talentul său de tânăr poet, profesor, traducător etc. Orice apariţie editorială pentru bibliotecari dar şi pentru cititori este o mare bucurie. O bucurie a fost pentru mine când printre noile achiziţii am descoperit placheta de versuri BOTEZAT CU LUMINĂ, semnată de Iurie Palanciuc. Sinceră să fiu mi-a placut chiar formatul şi coperta cărţii. Deşi nu cunoşteam autorul mi-a atras atenţia unde a văzut lumina zilei cartea, şi anume Editura ANCESTRALA, care „a primit botezul” la Centrul Eminescu, şi care a mai lansat cărţi la CAIE. Am rămas surprinsă când am descoperit că primele poezii din carte sunt dedicaţe lui Mihai Eminescu şi Grigore Vieru. Au binemeritat-o din plin POEŢII, iar Iurie Palanciuc este bravo pentru talentul şi harul primit de la Dumnezeu. Am citit filă cu filă poeziile, fără să citesc prefaţa editorului Dumitru Mircea (Mămăligă) şi am pătruns în sensul poeziilor divine şi sincere. Am descoperit atîta dragoste de viaţă, de neam, de mamă, de femeie, de tot ce-i frumos şi divin. Am decis să organizez o lansare pentru tineri ca să-l cunoască. M-am bucurat cît de receptiv a fost la invitaţia de a lansa cartea la Centrul Eminescu. În timp ce-i vorbeam de o eventuală întâlnire cu cititorii, mi-a amintit că mai mulţi ani în urmă, fiind student la USM, a participat la lansarea cărţii NU E OM SĂ NU FI SCRIS O POEZIE, aici la Centrul Eminescu şi acceptă cu mare plăcere invitaţia.
Şi iată că autorul este faţă în faţă cu publicul. Dialogul este captivant, Iurie Palanciuc îşi frapează cititorii cu poeziile sale, cu experienţa sa de viaţă scurtă dar rodnică prin ceea ce face. Au urmat întrebări şi răspunsuri, poveţe fel de fel, dar în atenţie a fost poezia sa. Aici aşi menţiona doar unele titluri pentru a avea o imaginaţie ce teme abordează tânărul poet: „Şi-ntunericul are lumină”, „Odă mamei”, „Chipul măicuţei”, „Spicele”, „Lumina trăirii”, „Ţi-am văzut, Doamne, pe chip”, „Rugă”, „Filă biblică”, „E grea calea spre tine, Doamne”, „ Iartă, Doamne…”, „În biserică unde se naşte lumina”, „Adiere de noapte”, „Învăţ să culeg…”, „Privighetorile, „Drumurile”, „Ninge pământul cu flori, ninge…”, „Amurg de toamnă, revărsat”, „Singurătatea”, „Atât de departe de casă…”, „Binecuvântaţi femeia!”, „Brăncuşi”, „Părinţilor”, „Două vieţi şi-o dragoste”, (În memoriam Veşnic vii şi fericiţi Doina şi Ion Aldea-Teodorovici), „Iubirea”, „La umbra veşnicei iubiri”, „TU şi EU”, (Eternilor îndrăgostiţi Mihai Eminescu şi Veronica Micle), „De dorul tău”, „Iubita”, „Eşti chip de vioară, iubito…”, „Cîntec de leagăn”, „Ne-a prins în braţele lui soarele…”, „Aripă de rândunele e copilăria”, ş. a. Dacă lecturăm cartea ne convingem că autorul este cu adevărat atins de scânteia divină.
Mi-a atins struna inimii şi profunzimea filosofică a motto-ul lui Iurie Palanciuc: „Puterea Omului nu este doar adevărul de a fi veşnic prin propriul suflet, ci şi posesia harului de a-şi crea fericirea şi de a se desăvârşi prin descifrarea intimităţii propriilor gănduri…”.
Fiind o fire timidă şi foarte modest ne-a mărturisit că avea mare pasiune pentru lectură, că primele versuri le-a scris la vârsta de 15 ani şi erau poezii triste despre iubire, despre despărţire, creaţii dedicate îndeosebi mamei, bunicii. În copilărie era depărtat de lume, avea lumea sa proprie, cea a viselor în care se regăsea şi în care nu putea pătrunde nimeni, precum e şi specificul la această vârstă, dar anume atunci a fost începutul creaţiei sale poetice. Mama sa fiind o fiinţă „totdeauna tandră, frumoasă, fermecător de dulce, cu părul bălai, plină de viaţă – m-a iubit mereu”, a luptat cu toţi şi cu toate ca să-l vadă dat la carte şi Om în toată puterea cuvântului. Poetul conştientizează că „or să apară invidioşi. Unii te urăsc din simplul motiv că eşti mai altfel decât ei. N-am spus niciodată nimănui că, uite, eu sunt talentat şi n-am cerut nimănui să-mi recunoască talentul”. Un an de zile de zile n-a scris nimic şi dorea să se lase de poezie, dar a început din nou să scrie mărturisindu-ne ”…ceea ce e în sânge nu poate fi scos sau omorât!” şi a recurs la Marele Poet de Geniu Mihai Eminescu, care spunea: / Nu e carte să înveţi / ca viaţa să aibă preţ, – / ci trăieşte, chinuieşte / şi de toate pătimeşte / ş-ai s-auzi cum iarba creşte. Ne-a mai spus că cartea de căpătâi îi este Cartea lui Grigore Vieru, că şi-a dorit foarte mult să-l cunoască personal şi spera să-şi editeze cartea şi să meargă la el să-l aprecieze, dar n-a fost să fie. Aşa a fost voia Domnului. Creaţia lui Grigore Vieru l-a impresionat, l-a făcut să-şi schimbe viziunea asupra vieţii, să-şi contureze valorile, să-şi dezghioace propria menire pe acest pămînt. Se consideră cu adevărat „poet născut din poezia vieriană”.
Scrisul pentru Iurie Palanciuc este o pasiune, o delectare, el îl ajută să-şi trăiască libertatea gândirii, a fanteziei, a stării lăuntrice. Sunt convinsă că poezia lui Iurie Palanciuc v-a fi apreciată pe deplin de acei care o v-or cunoaşte şi v-or sorbi din frumuseţea versului divin.
A rămas satisfăcut de orele petrecute în aura eminesciană şi ne-a dăruit pentru colecţie o carte cu autograf: „Primiţi în dar această carte cu versuri culese de pe ţărâmul sufletului, care sper o să vă umple viaţa de sărbătoarea împlinirilor”, iar în Cartea de onoare ne-a scris: „Mulţumesc mult pentru această întâlnire de suflet, pentru ocazia de a trăi emoţii frumoase. Doresc Centrului Academic Mihai Eminescu. Ca fiecare zi să fie vizitat de sute şi mii de cititori! Cu respect, Iurie Palanciuc ”.
Nu-mi rămâne decât să-i doresc la mai mult şi la mai mare, că suntem în aşteptarea altor cărţi şi întâlniri cu acei pasionaţi de poezie şi frumos la Centrul Academic Eminescu. Iar pentru acei care v-or citi aceste rânduri le propun spre lectură versurile – dedicaţie lui Mihai Eminescu:
LUI EMINESCU
Frumos eşti ca un cer de luceferi,
Ca un codru prea plin de verdele vieţii,
Ca un izvor ce se îngână cu nemurirea,
Ca-ntreaga românime de ieri, de azi, de mâine.
Te rog cu toate rugile basarabeanului:
Îndreaptă o rază din cugetu-ţi spre cugetul meu
Şi fă-mă demn de Cuvântu-ţi aureolat de vrajă.
Învaţă-mă să iubesc cu iubirea ta dureros de dulce,
Învaţă-mă să gândesc cu gândirea ta luciferică;
Învaţă-mă să sper cu speranţa ta disperată;
Învaţă-mă să cred cu credinţa ta apostolicească;
Învaţă-mă să pătimesc cu pătimirea ta de Hristos;
Învaţă-mă să trăiesc viaţa ta – astru în flăcări!

Elena DABIJA,
Director CAIE

Descendent din Eminescu şi Vieru, după propria sa destăinuire, dar şi din Stănescu şi din alţi autori, Iurie Palanciuc are ce are cu firul de iarbă. Întâi pentru că evidenţiază într-o confesiune plasată în prefaţă (Cuvântul editorului) spusele înţelepte ale marelui nostru înaintaş „… ci trăieşte, chinuieşte / şi de toate pătimeşte / ş-ai să-auzi cum iarba creşte” (Iurie Palanciuc, Botezat cu lumină, Chişinău, Editura Ancestralia, 2009, pag. 4), în al doilea rând – pentru că şi în poezia titulară cu un moto din Stănescu reapare aceeaşi mirifică plantă („Numai iarba ştie gustul pământului…”, pag. 61) şi – în rândul al treilea – tânărul aspirant la gloria de scriitor se vede şi chiar se prezintă nouă, cititorilor, botezat cu lumină, asemeni firului de iarbă, care numai după ce primeşte acest botez, „întinereşte faţa pământului, / iar prin rădăcinile suave / îi înfloreşte-n adâncuri / lanuri de flori…” şi „îi spune cerului povestea seminţei / luată în ciocuri de vânturi / şi dusă-semănată pe-o creastă de deal / de unde se vede mai bine / când se apropie ploaia…”.
Botezat cu lumină ar fi un atribut pe lângă o sămânţă capabilă de încolţire, creştere, rodire, ceea ce n-ar fi rău sau puţin pentru un poet care – iată – a… încolţit. Însăşi poezia titulară, transcrisă aici în întregime, cu tot cu motoul atât de potrivit, dovedeşte o gândire adâncă a autorului şi o expresie metaforică aleasă a mesajului poetic. Or, Iurie Palanciuc parcă nu s-ar mulţumi cu atât. Într-o poezie imediat următoare după confesiunile Lui Eminescu şi Lui Grigore Vieru, ambele în adevăr întipăritoare prin temeritatea angajărilor învăţăcelului de azi, Iurie Palanciuc zice (prin eul liric al miniaturii M-am dezbrăcat de sine…): „… şi-am alergat spre zare, / sorbind apele-i vii, / mi-am botezat sufletul cu veşnicie…”.
Într-un sens adânc toţi suntem veşnici în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu cu vorba şi, mai ales, cu fapta. Eul liric al poeziei lui Iurie Palanciuc crede că i-i suficientă o premisă pentru a se boteza cu veşnicie: „M-am dezbrăcat de sine / pentru a sugruma în neştire / mugurul lăcomiei şi al invidiei…”. La care am adăuga că e bună premisa, nu e rea nici miniatura pe care – iată – am citat-o spre cunoştinţa eventualului cititor, dar… care sunt calităţile artistice în stare să-i asigure oricărui autor veşnicia râvnită?
Deocamdată apreciem dorinţele / aspiraţiile exteriorizate de Palanciuc în confesiunea Lui Eminescu: „… Fă-mă demn de Cuvântu-ţi aureolat de vrajă. / Învaţă-mă să iubesc cu iubirea ta dureros de dulce, / Învaţă-mă să gândesc cu gândirea ta luciferică; / Învaţă-mă să sper cu speranţa ta desperată; / Învaţă-mă să cred cu credinţa ta apostolicească; / Învaţă-mă să pătimesc cu pătimirea ta de Hristos” şi – ca o încoronare a toate şi a tot – „Învaţă-mă să trăiesc cu viaţa ta – astru în flăcări!”
Nobile dorinţe/ aspiraţii hrănesc interiorul eului liric al tânărului poet, şi ne grăbim să punem în atenţia cititorului modul de a gândi şi modalitatea de a se exprima ale proaspătului debutant în cea de-a doua confesiune: „Se jură mişeii / că-mi vor tăia mâna / cu care-mi fac cruce / şi-mi vor afunda cerul în beznă / cu tot cu Scriptură / de n-oi înceta să-mi adun / comoară de viaţă în ceruri…”. Nu e rău începutul ripostei date de Poet vrăjmaşilor săi, dar… „Mâna să-mi taie – e jale, / şi ochii să-mi scoată – e jale, / dar Sufletul, Gândul şi Zborul / sunt veşnice cum veşnică-i Zarea!” Or, antihriştii nărăvesc la mai mult, şi atunci… să urmărim confesiunea eului liric, îndeosebi ultimele două versuri: „Se jură mişeii că-mi taie şi Zborul? / Nemernică faptă! / Atunci… / atunci mai rămâne năframa / şi dorul măicuţei de-acasă!”
Profund vieriană, în primul rând ca mod de a înţelege lucrurile, această a doua confesiune cu care se deschide cartea Botezat în lumină, ca şi prima, citată parţial mai devreme, sunt nişte promisiuni sănătoase ale învăţăcelului pornit pe o cale dreaptă, a plăsmuirii unor metafore îndrăzneţe, pline de sensuri şi chiar de intuiţii, unele – inefabile, adică nelăsându-se transpuse în proză. Nimeni n-o să poată cuprinde uşor în versuri conţinutul cuvântului dor. E ceea ce are oricine, dar nu-i este dat nimănui să-l explice definitiv. Nu-i epuizează semnificaţia / semnificaţiile nici începătorul de azi, dar parabola sa ne pune în faţa unei încercări de toată frumuseţea: „Dorul – / clipa veşnică, / tăcută de sufletul mamei, / lăcrimată de asupra unui izvor / din care se naşte lumina şi viaţa / şi crezul acestui popor…”.
Economia verbală, caracteristică de altfel întregii creaţii de început a autorului, devine bogăţie artistică prin imaginile concrete, plastice şi purtătoare de sens adânc: ceva rămâne ca şi cum nespus, nedezvăluit până la capăt, sensibilitatea noastră e mai curând îndemnată să caute acest „ceva” dincolo de textul parcurs cu ochii. „Atâtea flori fermecătoare / tainic răsar / din apele zbuciumate / ale sufletului nostru, / necunoscută fiindu-le / tăcerea înfloririi şi-a miresmei…” scrie Iurie Palanciuc, şi Doamne fereşte să confundăm florile din metafora poetului cu nişte plante (banale totuşi). „Nuferi plutind tremurător / pe albia singurătăţii neclintite / suav mai nasc lumină, / binecuvântând clipa şi sufletul / în care au a trăi…” – să avem îndemânarea / priceperea de a înţelege că nuferii din partea a doua a parabolei nu sunt – nici ei – nişte plante (oricât de poetice prin ele însele), câtă vreme autorul sugerează că ei plutesc „pe albia singurătăţii”, la fel cum mai înainte pomenitele flori răsăreau „din apele zbuciumate / ale sufletului nostru”, fiind – evident – gânduri sau chiar fapte omeneşti, altfel zis – ceva ce se cere intuit de noi, cititorii, pornind de la textul plăsmuit de poet.
Caracterul parabolic al poeziilor, originalitatea şi sugestivitatea imaginilor, îndemnarea cu care autorul foloseşte comparaţia şi – moment deosebit de important – oximoronul („durerea bucuriei” din poezia Autograf, la care dorim să ne referim imediat), iar mai presus de toate mesajul ideatic important, pe care Iurie Palanciuc îl vrea exprimat într-o formă proaspătă, modernă (nu însă şi postmodernistă în sensul consacrat, apoi considerat depăşit, noi personal găsindu-l pe ici-colo ticăloşit, al termenului), ar fi câteva particularităţi ale cărţii Botezat cu lumină, pe care le constatăm şi în acest Autograf: „Mă-nchin în faţa acestui pământ şi mi-l fac altar / să-mi lipesc mereu fruntea şi lacrima / în amintirea luptelor ce s-au dat / pentru păstrarea neprihănirii şi sfinţeniei / fiecărui fir de ţărână / şi-n faţa Soarelui îngenunchez / de durerea bucuriei / că m-am născut botezat cu lumină, / căci viu răsăritul vieţii continuă a tăinui / din sufletul acestui popor, / să nu-i sfârşească niciodată lacrima / care-l face să fie în patimi şi-n doruri curat…”.
La prima vedere tradiţional (tradiţionalist) şi prozaic (discursiv), scrisul lui Iurie Palanciuc este eminamente metaforic (poetic) şi întremător pentru sufletele noastre curate, înţelegătoare de altar, de lacrimă, de „neprihănirea şi sfinţenia / fiecărui fir de ţărână” şi de alte componente de această natură şi semnificaţie ale discursului liric. De aceea ne-am încheia aici recenzia, adăugând că debutul autorului este reuşit şi prin majoritatea celorlalte poezii, care ne-au alimentat – şi ele – bucuria lecturii şi entuziasmului cu care îl salutăm. Dar ne simţim obligaţi să-l facem atent pe autor că munca de scriitor presupune şi o cizelare mai atentă (decât apare ea în cartea Botezat cu lumină) a cuvântului / frazei / imaginii. Că, de exemplu, nu „sună” perfect „apele-i vii” (pag. 14); „irişii” de la pag. 16 şi 116 sunt, de fapt, irisuri, iar „tăciunea” de la pag. 17 şi 77 e tăciunele; niţel certată cu gramatica este afirmaţia „acea sfinţenie galbenă-a frunte de Soare…”; sunt o simplă şi răuvenită joacă de-a cuvintele distihurile „Vise durute / pierdute în vise” şi „Vise dorite / pierdute în vise” (altceva ar fi fost: „Visuri durute / pierdute în vise…”, câtă vreme vise şi visuri semnifică lucruri întrucâtva diferite); nu e o descoperire expresia tautologică „floare-nfloritoare” (pag. 99); nu rimează perfect la pag. 100 rău cu pârâu (cu pârău mai merge!); „lăcrimioarele” de la pag. 123 şi 144 sunt, probabil, lăcrămioare, după cum „cearcănii” de la pag. 130 sunt – evident – cearcăne; e nevoie – pe alocuri – de evitarea declaraţiilor, chiar poetice în intenţie, ca „Mai păstrează, toamnă, frunza! / Mai reţine, viaţă, zborul…”, (pag. 149), sunt pretins poetice expresiile de tipul „floarea ochilor din ochii mei” (pag. 158) sau „mai eternă ca eternitatea” (pag. 168); e pleonastică expresia „tot mereu” (pag. 192) – şi am putea continua…
Apoi e stânjenitor în câteva afirmaţii, evident – binevoitoare, editorul Dumitru Mircea în prefaţa cărţii. Înţelegem că referinţele de tipul „După Eminescu şi Vieru, iată că mai avem un geniu în Moldova!” (pag. 3) au fost formulate şi în vederea unei bune comercializări a proaspătului volum de versuri. Or, cartea e bună, merită cu siguranţă să fie procurată şi citită, chiar fără enunţuri care… să dea Domnul să devină adevărate! Astăzi Iurie Palanciuc e asemeni firului de iarbă trimiţându-şi rădăcinile în adâncuri, de unde are a scoate alte şi alte flori şi mirozne…

Ion CIOCANU
Ziarul “Literatura si Arta”

RUGĂ

Posted: Ianuarie 25, 2010 in Uncategorized

Să mă-nalţ, Doamne, atât de sus,

atât de sus

până când pasăre-n zbor

îmi va părea un grăunte de ceară

topindu-se la focul destinului,

până când cerul,

până când cerul îmi va fi punte de trecere.

Atât de sus să mă-nalţ …

 

Să mă-nalţ, Doamne, atât de sus,

atât de sus

până când lacrima măicuţei

îmi va legăna sufletul

în luntrea-i de sare, amară …

Până când altar,

până când altar va fi întreg pământul.

Atât de sus să mă-nalţ …

 

Să mă-nalţ, Doamne, atât de sus,

atât de sus

până când lumina culorilor

mă va stoarce de suflet peste flori

ca să înmuguresc de fiecare dată primăvara.

Până când seva,

până când seva din ele va rodi viaţă şi moarte.

Atât de sus să mă-nalţ …